Dacă eroina nuvelei dvs., Ana, copilul ţinut din scurt de o bunică înţeleaptă, are ceva din copilul care aţi fost, aş putea să cred şi să vă spun fără să exagerez că datoraţi în bună măsură păpuşilor dvs. bucuria de astăzi a scrisului dens şi vivace, exerciţiului impecabil până la a da de bănuit, luminos şi plin de nerv. Cum asta? Fetiţa croitoresei era ahtiată după păpuşi, dvs. eraţi la fel de interesată de veştile pe care aceasta vi le aducea din exterior, în schimbul păpuşilor, fireşte, şi iată cum casa copilăriei de pe strada Popa Nan, de fapt casa unei fabuloase bunici, se însufleţeşte rodnic, în folosul prozei, se umple de acţiune şi de personaje, de lumea romantică ce nu şi-a încheiat încă veacul. Tăcerea păpuşilor trădate se răzbună în pofta de comunicare a autoarei, în dezlegarea în amintire a limbilor tuturor locuitorilor casei, îndatorând amănunţit pe toată lumea cu spunerea de poveşti unii despre alţii, unii către alţii. Dar dacă, prin absurd, tot ce povestiţi este rodul imaginaţiei, e cu atât mai bine. Vă voi sărbători reuşita, cu forţa unei nostalgii gemene, trascriind aici un scurt pasaj din Casa de pe strada Popa Nan, adoptându-vă plină de un firesc sentiment de încântare că s-a deschis o uşă în faţa Alicei şi ea păşeşte cu dreptul, iară şi iară, în ţara minunilor. „Pe bătrânul Costache mi-l aminteam vag, bunica mai povestea de el. Lumea spunea că e nebun că se închină când trece prin faţa şcolii unde a învăţat, dar el zicea că se închină că şcoala i-a salvat viaţa, că ştia să scrie şi să citească, ba, pe deasupra, mai învăţase şi şcoala de contabili şi nu l-au luat la război, ci undeva în spatele frontului la administraţie, spre indignarea familiei. «Istoria nu se face cu monoclu şi papion, domnule!» – îi spunea bunicul de câte ori avea ocazia. Şi pe urmă, de război vorbea în picioare şi cu teamă ca de necuratu’, că de glonţ să nu moară se temu