Dacă nu ar fi scris domnul C. Stănescu în Adevărul literar şi artistic (XII, 677, 5 august 2003) editorialul Baliverne… în care semnala „balivernele noilor detractori” ai operei lui E. Lovinescu, poate că articolul pe care domnul Mihai Diaconescu („autor onorabil de romane istorice”) l-a publicat de curînd în Argeş (22/2003) ar fi trecut neobservat. Dar să ajungem a citi – în anul de graţie 2003 – după ce s-a putut cu greu restabili adevărul despre opera şi personalitatea marelui critic de la Sburătorul care a încurajat, însoţit şi evaluat cu dreaptă judecată literatura română din 1909 pînă în 1943 – am spune, chiar, şi după această dată, ca element de referinţă – aprecieri „critice” atît de infamante şi de injurios exprimate nu ne-am fi închipuit a mai citi nici în cele mai pesimiste perspective. Eugen Lovinescu provoacă domnului Mihai Diaconescu „o reacţie de categorică respingere” – după ce D-sa a „lecturat” (horribile dictu!) romanele Mite şi Bălăuca. Mai mult decît atît, „lectura” i-a tulburat „dispoziţia sufletească excelentă”, „favorabilă percepţiei artistice” pe care dl, Diaconescu o avea, la Vultureşti, „într-o dimineaţă senină, nespus de frumoasă”… Şi – tulburat – se întreabă: „cum este posibil ca un autor care nu are conştiinţa clară a propriei situări literare să dea verdicte, în calitate de critic, despre scrierile altora”. Chiar mai mult: în Istoria civilizaţiei române moderne, în Istoria literaturii române contemporane „se află erori grave” (pe care le şi înşiră: „legea imitaţiei”, sincronismul, anti-tradiţionalismul, „necesitatea ca literatura română să acceadă (!) la modernism” etc.etc.). „Afirmaţii stupide”, „naivitate” – sau „tupeu”, „ipoteze de pseudo-sociolog şi pseudo-culturolog (!)”. Ba chiar „agendele publicate de doamna Monica Lovinescu, fiica maestrului de la Sburătorul”, îi dezvăluie d-lui Mihai Diaconescu un „Lovinescu ranchiunos, în