Prin anii ’80, câţiva prieteni care aveau să facă serioase cariere literare, se specializaseră în parodierea cruntă – muzică şi text – a „creaţiilor” ideologice ale vremii. Una din melodiile mobilizatoare începea, în varianta Buduca-Groşan-Morar-Ţeposu, în felul următor: „Eu sunt bolnav de schizofreniiieeee/ Ţară frumoasă, dragă-mi eşti miiieeee...” Nemuritor-sinistrele „versuri” mi-au venit în minte urmărind recenta beştelire a diplomaţilor români de către Ion Iliescu şi, în aceeaşi (i)logică de idei, numirea lui Joiţa Tănase drept consul general al României la Strasbourg.

Cu ochelarii pe nas, într-o postură indignată ce mi-a evocat niscaiva personaje de bandă desenată din revista „Pif”, Ion Iliescu le-a ţinut şefilor de misiuni diplomatice româneşti o lecţie de principialism tovărăşesc, de etică şi echitate pesedistă. Departe de mine gândul că prezidentul n-ar fi avut dreptate. Camerele de luat vederi au insistat suficient asupra arătăniilor din sală, cât să-ţi faci o impresie, fie şi vizual, despre ce fel de indivizi e vorba. Cu câteva excepţii (onoare lor!), corpul diplomaticesc de vârf arăta a adunătură de borfaşi. Dacă aceste figuri patibulare şi-aceste feţe boţite mă reprezintă pe mine în marile capitale ale lumii, m-am ars!

Neîndrăznind să-şi contrazică pe faţă şeful, se mulţumeau să arunce priviri piezişe, în care citeai porniri inspirate din biografia lui Jack Spintecătorul, a lui Râmaru şi Terente. Noroc că preşedintele era ocupat să-şi debiteze pamfletul înmuiat în acizi etici, pentru că altminteri ar fi avut toate motivele să-l treacă fiori de spaimă: ura, violenţa şi veninul stăteau să dea în clocot, gata-gata să inunde spaţiul dintre fiarele cu titluri de „excelenţă” şi dresorul înfuriat de la Cotroceni. Ca în vremile bune ale lui Pingelică, Iliescu a deşărtat în capetele ambasadorilor tot ce i-a trecut prin cap: că sunt