Pentru evenimentul similar de acum doi ani imi intitulasem cronica (publicata in Observatorul cultural) Oedipe, intre capodopera si caricatura. Nu dintr-un joc stilistic-retoric, ci din pricina adecvarii. Ei bine, tot de dragul analitismului cit mai lipsit de patimi sau snobism, acum, proaspat intors de la premiera, n-am decit sa numesc ultima montare o capodopera a emfazei kitsch. Si precizez: nu utilizez termenul de kitsch cu nici o nuanta critica, defaimatoare si peiorativa. Pentru mine, ca pentru orice teoretician, estet ori simplu critic (totusi respectabil) de astazi, kitsch-ul e o categorie artistica perfect onorabila.
Anume, acela de distins fata de arta cu pretentii savante doar prin accesibilitatea si popularitatea deconcertanta, prin lipsa tehnicismului, a trudei, a profesionalizarii si elitismului, prin naivitatea, ingenuitatea si usurinta sa de a satisface gusturi umile. Kitsch-ul este cea mai larga categorie sau gen artistic, reprezentind arta simplificata ieftin si adesea produsa in serie, care apeleaza la stridenta, artificiu, zgomot si pompa pentru a retine atentia, pentru a zgiltii simtul, pentru a satisface fara probleme si consecinte, pentru a fi fara prea multa bataie de cap sau filozofie. Si-acum, sa revin la Oedipe-ul enescian de asta noapte.
Dupa cum se stie, Enescu a scris opera aceasta sub paradigma marilor dezvoltari si montari wagneriene. Oedipe este o opera extrem de dificila, pretentioasa, lunga. Ani intregi ne exprimam regretul pentru amputarea din partitura. Ei bine, asta a devenit norma si nu mai deranjeaza pe nimeni. Oedipe e o opera perfecta din multe puncte de vedere. Unul, major, este acela ca Enescu a tradus in muzica absolut tot ce ar putea constitui spectacol. Nici nu ai nevoie sa o vezi montata, cu tot calabalicul actoricesc, regizoral, coregrafic, scenografic etc., fiindca muzica este mai mult decit consis
