- Cultural - nr. 186 / 23 Septembrie, 2003 Am scris cu dragoste si smerenie despre N. Steinhardt. El ramane in actualitate mereu si pentru ca a stiut sa se apropie de generatia tanara a anilor optzeci, care avea nevoie vitala de suportul sau moral. Am fost, din nou, provocat la confesiune, la evocarea lui N. Steinhardt, legat de prezenta sa spirituala in epoca, despre influenta sa asupra tinerei generatii, a epocii, despre legaturile sale cu biserica ortodoxa… Autorul "Jurnalului fericirii" a oferit, in opinia mea, modelul omului moral, asumandu-si o conditie singulara intr-o "epoca / lume derutata de nefirescul evolutiei ei". Prezenta "literar-spirituala" a lui N. Steinhardt, asa cum am perceput-o eu de aproape / departe, a fost una a salvarii de prea multe rataciri, desi a simtit mereu "primejdia marturisirii". N. Steinhardt nu avea complexe, nu avea fata de cine sa aiba. Traia drama de a nu-si putea comunica integral judecatile asupra lumii. Personal, am simtit mereu spiritul sau protector. In mult-putinele noastre intalniri si convorbiri telefonice, exprimandu-si nedumerirea pentru amanarea publicarii unor texte benigne, altfel, in revista Vatra, ma intreba mereu daca nu am de suferit de pe urma colaborarii noastre. N. Steinhardt era incapabil sa faca rau cuiva. Bunatatea sa era tonifianta si contagioasa. Ca si generozitatea sa. Prezenta lui N. Steinhardt era una care intretinea speranta, increderea, inducea nevoia de exigenta, de respect fata de valoare, de inabusire a tentatiilor de a face compromisuri de orice fel. Credinta in Dumnezeu si-a castigat adepti prin credinta lui N. Steinhardt, iar ortodoxia si-a putut conserva contururile, nu de putine ori corodate prin ecuatii de chimie ideologica. M-a facut sa simt ca credinta inseamna fericire, ca fericirea poate fi religie. Langa N. Steinhardt, prin cartile sale, te simteai un om fericit. Adica c