Ţine de miracol bucuria, cum spuneţi, a celui imediat vindecat prin numai punerea degetului pe rană. De căutat nuanţa care vi s-ar potrivi, pe o scară de la cer la pământ, între teluric şi suav, între rana rănită sau boala bolnavă şi paloarea cicatricii sau acest vers din tinereţe pe care mi-a plăcut să-l adun urmărindu-l în efecte până-n pânzele albe: „Mă vindeci de rana-mi cu-o rană mai mare”. Revenind la rândurile scrisorii dvs., transcriu câteva: „Despre poezia pe care o visez pot spune că am vrut ca aceasta să fie un permanent mijlocitor între mine şi ceea ce există, că fiecare cuvânt are puterea de a sângera, de a fi aripă sau de a fi chiar piatră. Aşa mi-am închipuit eu poezia: cel mai iscusit instrument prin care se poate tălmăci lumea”. Şi iată trei teme uriaş prefigurate într-o încheiere de frază, poetul tânăr care sunteţi urmând a le înţelege şi aprofunda. Trăirea poetică autentică trebuie infinit urmărită, silită spre gloria ei a intra în strălucirea unei forme frumoase şi concise. Aşa aş vedea riguros una din strofe: Sătule de agonie/ încăperile acestui poem/ mă izolează mă întunecă..// între cel ce rămâne/ şi cel ce fuge/ căutându-mă nu mă regăsesc// resimt furia ca pe un spaţiu alb/ nu mă ascunde nici/ nu-mi anulează neputinţa// rătăcit în schimb între/ rămânere şi fugă/ în propriul poem ca într-o casă străină/ îmi amân moartea// văd pragul în depărtare/ memoria ca un abator/ rămăşiţe de strigăt urmărindu-mă/ pas cu pas// nu sunt nici oaspete/ nici gazdă/ în casa poemului/ ale cărei uşi rămân deschise. Punctul pe care l-am pus nu aparţine, fireşte, acestei variante îmbunătăţite, deşi uneori punctuaţia lămureşte fluxul/refluxul desfăşurării ideilor. La poetul tânăr punctuaţia se cere, măcar la nivel de manuscris, ciornele, altfel, arătând ca mâzgăleli, neglijente versurile/sensurile revărsându-se în susul şi în josul casei poemului care, în loc de