Ioana Dinulescu aduce ofranda plictisului provincial. Să recunoaştem din capul locului două lucruri. Mai întîi că provincia nu e, în lirica românească, apanajul nici unui autor, cu toate că poeţi de seamă au pecetluit-o cu harul lor, dînd impresia a o fi anexat acestuia. Fals. Nici Bacovia, nici Fundoianu, nici Demostene Botez, nici Petre Stoica, nici Emil Brumaru n-au epuizat tema, ci doar au brăzdat-o în felul lor personal, sporindu-i neîndoios prestigiul. Ea rămîne deschisă oricărei noi experienţe. Căci tema provinciei poate izvorî cu generozitate din biografia fiecăruia, ca un dat personal, ca o circumstanţă intrinsecă ce-şi înfrînge generalitatea. În al doilea rînd, provincia e doar un simbol. Sub toposul său mai mult ori mai puţin pitoresc se ascunde (şi nu prea) o criză existenţială ce-l depăşeşte, care oricum şi-ar fi găsit canalele de deversare în expresie. „Loc al învinşilor”, cum ne indică etimologia, provincia nu e un determinant, o cauză, ci o „ilustraţie în text” a suferinţei legate de-o anume structură morală în impact cu lumea. Dar să revenim la Ioana Dinulescu.

„Fire pasională”, cum o caracterizează Constanţa Buzea, poeta în discuţie îşi centrează decepţia pe imaginea Craiovei natale pe care o numeşte, în deriziune, „oraşul lui Heidegger” (?). Portretul urbei n-are nici o urmă de amabilitate, consemnînd alternativ datele obiective şi cele subiective ale raportului cu actantul. Uşor retorică, descripţia subliniază reacţia afectivă pregnantă, umoarea răzvrătirii: „Craiova, oraşul colbului,/ al băltoacelor de ploaie acidă,/ face din mine o cîrtiţă oarbă,/ navigînd tîrîş/ cu un căluş de vorbe pe gură/ prin venele propriului destin.// Craiova mă îmbie să-i cînt numele,/ să-i proslăvesc primarii,/ prefecţii, jăndarii, redactorii şefi,/ în acompaniamentul orchestrei de surzi/ şi muţi.// Craiova mă condamnă să slujesc/ păianjenilor – / stă