Intalnindu-ma cu un amic pe care nu-l mai vazusem de ceva vreme, am avut genul ala de discutie dezlanata, lejera, in care stirile despre ilustrele noastre persoane sunt scurtcircuitate de stiri ordinare, comune, despre care fiecare are o desteptaciune de zis. Asa ca, inevitabil, am ajuns si la fotbal, adica la meciul ala pardalnic care i-a adus lui Shakespeare o gramada de fani pentru ca ghicise, cu mult inaintea vrajitoarelor de la Craiova, ca-i ceva putred in Danemarca. Si erau atatea de zis pe marginea celui mai recent scandal national incat urma, inevitabil, sa ajungem in punctul acela critic in care discutia face mii de ramuri si ramurele, din care ies necontenit alte ramurici, carora risti sa le pierzi sirul daca nu-ti intrerupi interlocutorul. Si cum celalalt are aceeasi preocupare, adica vasleste cu propriile ramurele in gura dupa limanul pe care-l vede indepartandu-se vertiginos, discutia devine periculos de incinsa. Totusi, nu se-ntampla nimic, de parca-ntre timp ne maturizasem subit. Daca, ma rog, acceptam ca "maturizarea" e, de fapt, un soi de blazare, de lehamite "sanatoasa". Desi in taclale incoltisera ramuri si ramurelele, nici unul nu se inghesui sa le tina sirul, iar dialogul ramase in matca frivola din care pornise. Ba chiar am cazut de acord ca o anumita tonalitate, pe marginea unui astfel de subiect, ar fi cel putin ridicola. Lehamitea nu privea atat subiectul cat isteria aia colectiva care-a urmat meciului, atingand cotele unei stranii apocalipse locale. Calamitatile "traditionale" precum coruptia, blaturile guvernamentale, talhariile de partid si de stat n-au fost nicicand intampinate cu-atata patima, cu valuri asa monstruoase si reactii asa otravite. N-am auzit, de pilda, sa se fi amenajat nici o scuipatoare publica dupa chipul arbitrilor nostri politici, asa cum "pati" oficialul elvetian dupa furaciunea de la Copenhaga. Iar calificarea la euro