Poet de marcă şi publicist incisiv la revista ieşeană „Timpul”, preşedinte al deja celebrei Asociaţii culturale „CLUB 8”, O.(vidiu) Nimigean este unul dintre acei scriitori mereu săriţi din sintezele literare care se respectă (de tipul: „generaţia X”, „postmodernismul literar românesc”, „poezia anilor…”), dar ale căror intervenţii publice foarte acide şi mereu la subiect se bucură de atenţia respectuoasă şi adesea temătoare a colegilor de breaslă. Este un scriitor anti-establishment, inteligent, lucid, novator stilistic şi tematic, fără odihnă, mereu în răspăr cu locurile comune şi ideile de-a gata care bîntuie prin viaţa literară a timpului nostru.

În buna tradiţie a poeţilor cu un grăunte de nebunie din secolul trecut (Guillaume Apollinaire, Boris Vian, Raymond Queneau, Leonard Cohen sînt primele nume care vin în minte), O. Nimigean a scris la începutul anilor ’90 un scurt şi destul de bizar roman pe care, din motive numai de el ştiute, l-a publicat abia în anul 2003. Liviu Antonesei, autorul postfeţei are perfectă dreptate atunci cînd spune că Mortido este un roman care, pentru a fi înţeles, trebuie citit de mai multe ori, cu aplicarea unor grile diferite de lectură. La o primă lectură cititorului îi va lua cam o jumătate de carte pentru a înţelege regula jocului din punct de vedere narativ (evenimentele sînt privite şi relatate de doi naratori, situaţi, simbolic unul în cîrca celuilalt, ale căror voci şi perspective se interferează în permanenţă; mai mult decît atît, există şi o interferenţă a timpurilor naraţiunii, pentru că unul dintre cei doi naratori, Fra, este mort în timpul prezent al relatării; s-ar putea spune de aceea că este vorba despre o relatare prezentă făcută pe baza unei relatări anterioare; dintr-o primă – şi, deocamdată, singură – lectură a cărţii nu-mi dau seama cu precizie dacă cele două voci narative ilustrează, pe axa temp