Când, la sfârşitul meciului Steaua (nema) – Neman Grodno, antrenorul Victor Piţurcă a spus reporterului de la Antena 1 că echipa sa nu a jucat rău, doar că a fost lipsită de şansă şi că, la urma urmei, contează calificarea, am auzit o cucuvea* în teiul din spatele blocului. Din transmisia directă a meciului aşa a şi rezultat: că în Ghencea, Steaua a jucat bine, jucătorii au fost pragmatici şi determinaţi – două cuvinte atât de iubite în lumea sportului –, schema tactică a funcţionat ireproşabil, pasele au mers ca la Real Ma... pardon?, preluările, driblingurile, fentarea adversarilor şi dominarea au fost superbe... A lipsit şansa şi mai ales înţelegerea schemei tactice de către spectatorii care fluierau tot timpul. Probabil s-a făcut o selecţie drastică a celor vreo 15.000 de spectatori, criteriul de bază fiind habarnismul lor în fotbal, şi duşi pe stadion sub ameninţarea armelor... Dar să nu fim răi, ci realişti: trebuie să-i înţelegem şi pe ei, pe care nu i-a dus mintea să penetreze blindajul strategiei piţurchiste în care plasamentul aiurea al jucătorilor, pasele la adversar şi ratările au făcut parte dintr-un concept sofistic după o idee presocratică plus teoria universurilor închise. Lucru care a convenit echipei din Belarus ai cărei jucători păreau să fi absolvit aceeaşi şcoală de înalte studii gafologice ca şi steliştii. Este contextul în care n-ar fi rău dacă Gigi Becali ar organiza nişte cursuri de iniţiere pentru spectatorii şi iubitorii echipei Steaua, ca să ştie şi ei ce variantă de joc se aplică în cutare meci şi dacă nu cumva, din greşeală, e folosită din când în când echipa de rugby, cum s-a cam înţeles din apogeul şuturilor trase de stelişti la poarta belaruşilor...

Şi a fost al doilea cântat al cucuvelei, care mi-a şi luminat mintea (era cam împrejurul miezului nopţii), aşa că am priceput totul, şi anume: în mod întenţionat jocul