Revenirea în ţară a poetului Ilie Constantin coincide şi cu o dorinţă de întoarcere la scrisul în limba română, după ce, timp de peste două decenii şi-a adaptat gîndirea poetică şi expresivitatea la alte rigori lingvistice. Interesant e că încercarea de refacere a legăturii cu literatura română seamănă cu felul în care a intrat în literatura franceză în 1983 (cu volumul „L’Ailleurs”): prin reluarea unor poeme mai vechi pentru a putea regăsi unitatea. Antologia Mulţimea singurătate (Editura Albatros, Bucureşti, 2003) e şi ea un asemenea început prin recuperare, prin reconfigurare a unei activităţi poetice care se vrea continuată.

Unitatea a fost însă pierdută în momentul cînd ruptura de literatura română s-a produs. A avut loc atunci o modificare vizibilă, cea atît de aşteptată de comentatori în perioada ’60-’80. Exilul a adus în poezia lui Ilie Constantin elemente concrete, evanescenţa, golul, vagul s-au umplut cu experienţa umană, mai mult sau mai puţin traumatizantă.

Biografia schimbată în datele ei esenţiale şi-a pus amprenta pe texte. Monotonia observată de critica perioadei româneşti a poeziei sale a devenit diversitate. Peisajele depopulate, aproape selenare au fost înlocuite cu altele mai terestre şi, prin urmare, mai umane.

Dezumanizarea sau, mai degrabă, lipsa umanului din poemele de început dădea impresia de impersonal, caracterizare ce nu a întîrziat să apară în cronicile vremii.

Absenţa confesiunii lirice, a dramei, echilibrul şi înaintarea egală nemulţumeau într-o oarecare măsură. Toată lumea aştepta ruperi de ritm, inovaţie, schimbare de ton şi tonalitate.

De la debut (în 1960, alături de Nichita şi Cezar Baltag) şi pînă la plecarea din ţară (1973) sursa exprimării poetice se afla în literatura citită. Căutarea eului, identificarea fiinţei în vagul lumii, nostalgia neînfăptuitul