Început în 1982, ciclul epic Prinţul Ghica (I, 1982; II, 1984; III, 1986) marchează un moment important al scrisului Danei Dumitriu prin trecerea de la formula romanului „psihologic” din cărţile precedente – Migraţii (1971), Masa zarafului (1972), Duminica mironosiţelor (1977), Întoarcerea lui Pascal (1979), Sărbătorile răbdării (1980) – la modalitatea specifică romanului aşa-zis „istoric”: reperul este secolul XIX, iar semnificaţia abordării sale epice este definirea momentului şi a împrejurărilor în care „s-a deschis viaţa modernă a unei ţări. O ţară mică, «înghesuită între imperii»”. Dacă acestea sînt sensul şi motivaţia generală ale proiectului narativ, mijlocul său de realizare este găsit în investigarea profilului uman al celor care au făcut acest început al modernizării ţării, al celor care şi-au trăit maturitatea în „adolescenţa naţiei”, devenind ei înşişi romantici, supunîndu-şi structura intimă texturii a ceea ce se numeşte „spiritul veacului”. Iar acest spirit al veacului XIX cerea oamenilor săi conştiinţa apartenenţei la o naţiune: 1859 – clipa fiinţării ei în lume şi oamenii care au făcut Unirea sînt cele două obective ale Danei Dumitriu în ciclul său epic. Prozatoarea redeschide cartea istoriei pentru a împlini profilul uneia dintre epocile cele mai contradictorii şi pentru a finaliza destinul epic al unui personaj aproape legendar, a cărui prezenţă pe scena politică a veacului interesează atît pe istorici, cît şi pe amatorii de literatură. O fie şi fugară privire asupra vieţii lui Ion Ghica dezvăluie o sumă de fapte pe cît de spectaculoase, pe atît de tipice pentru omul secolului XIX; o formaţie intelectuală dintre cele mai complexe pe atunci (a învăţat greaca, apoi gramatica românească de la Heliade-Rădulescu, ia bacalaureatul în litere la Sorbona şi un altul, în matematici, tot la Paris, absolvă Şcoala de mine, face şi puţină boemă prin Europa,