Acum zece ani se stingea din viaţă la Paris unul dintre eseiştii cei mai înzestraţi ai generaţiei interbelice şi unul dintre cele mai subtile şi vivace condeie pe care le-a avut literatura şi cultura noastră. Deşi a rămas cunoscut în posteritate doar ca un remarcabil critic de artă (prin monografiile închinate unor mari pictori şi sculptori români ca Th. Pallady, N. Tonitza, G. Petraşcu, Luchian, Theodor Aman, Brâncuşi, dar şi străini ca Bourdelle, Rodin sau Henry Moore), Ionel Jianu a fost un spirit mult mai complex decât apare la prima vedere, un demn reprezentant al generaţiei neliniştii şi aventurii. Prezenţa acestei generaţii în câmpul literar a fost dintre cele mai stimulatoare. A fost o generaţie a faptei, a realizărilor, a acţiunii, aşa după cum singur o defineşte prin gura unui personaj din romanul său Cavalerii verticali, scris în colaborare cu Al. Bilciurescu, şi apărut în 1932.

Scriitorul s-a născut la 23 octombrie 1905 în Bucureşti într-o familie de evrei, purtând numele de Stark. După ce absolvă Liceul „Matei Basarab” (1924), pleacă la Paris unde îşi ia licenţa în Drept şi Litere, după ce îşi făcuse debutul în revista „Glasul tinerimii”, cu versuri şi schiţe semnate Ionel Stark. La Paris face studii serioase de psihologie şi sociologie, devenind, din toamna anului 1925, corespondentul de la Paris al ziarului „Politica”, în paralel cu munca în redacţia ziarului parizian „Le Soir”. La sosirea în ţară, în toamna anului 1927, intră în redacţia revistelor „Rampa”, unde este solicitat să scrie cronica de artă, apoi în aceea a ziarului „Vremea”, unde deţine rubrica de „cronică dramatică”, afirmându-se apoi în paginile ziarului „Ultima oră”, unde preia conducerea paginii a doua, cea cu caracter cultural, după plecarea lui Comarnescu în Statele Unite. În toate aceste publicaţii îi găsim semnătura (sau pseudonimul Vivian Bell) sub cele mai diver