De la cine am învăţat oare să imprim memoria unei zile pe o carte, să fac un calendar de cărţi? Scot din bibliotecă o frumoasă ediţie din Sonetele lui Michelangelo şi citesc, cu surprindere, pe pagina de gardă, alături de semnătura mea lungită caraghios: “zi bună, 20 noiembrie 1980”. Nu-mi mai amintesc deloc de bunătatea acelei zile, dar data mă duce cu gîndul la un poem al Wisùawei Szymborska. Se află într-un alt volum, cumpărat de mine într-o zi din vara aceasta, probabil tot bună, deşi n-am păstrat-o în vreo însemnare, şi se numeşte Ziua de 16 mai 1973:
Una din multele date
care nu-mi mai spune nimic.
Unde-am umblat în acea zi
şi ce-am făcut – nu ştiu.
Vreo crimă pe aproape de
s-ar fi înfăptuit,
n-aş fi avut un alibi. […]
Poate în ziua aceea
găsisem un lucru pierdut mai înainte.
Poate pierdusem unul găsit mai tîrziu.
Mă umpluseră sentimente şi senzaţii.
Acum totul era
ca nişte puncte într-o
paranteză […]
(Traducere de
Passionaria Stoicescu şi Constantin Geambaşu)
Îmi amintesc, în schimb, datorită unei cărţi, de penultima sîmbătă de august a acestei veri, cînd, colindînd Bucureştiul împreună cu un prieten, am descoperit la o răscruce de străzi vechi un anticariat nou şi, toropiţi de căldură, am coborît treptele în semiîntunericul unui spaţios subsol. Eram singurii vizitatori, aşa că am putut să ne uităm nestingheriţi la toate rafturile perfect aranjate. Anticarii erau “branşaţi”, aveau în computer evidenţa tuturor volumelor, iar datele editoriale şi preţul erau scrise pe o fîşie separată, lăsînd intactă coperta, grijă pentru care, în sinea mea, le-am mulţumit