Toma Pavel meditează asupra romanului de cîteva bune decenii. În Lumile ficţionale, el construia o definiţiei a literaturii avînd ca bază, esenţial, specia romanescă. În De Barthes à Balzac a demontat unele dintre imposturile structuraliste plecînd de la analiza unui mare romancier făcută de Roland Barthes. Autor el însuşi de romane (Le miroir persan, La sixième branche), Toma Pavel priveşte deci specia „din interior”. Prin ultima sa carte (La pensée du roman, Gallimard, 2003), el pare a formula concluziile unei dezbateri seculare.

Despre roman s-a scris o bibliotecă enormă şi în continuă expansiune. Dacă analizele istorice, tematice, filozofice, stilistice etc. se numără cu miile şi continuă să apară în ritm alert, analizele consacrate romanului ca specie, rigorilor lui interne, sînt infinit mai puţine: o bibliografie exigentă nu reţine mai mult de cinci-şase titluri fundamentale – de la scrierea de tinereţe a lui Lukács pînă la contribuţiile deja clasice din anii noştri ale lui Wayne Booth, Gérard Genette, Lubomir Doleþel ori David Lodge.

Or, tocmai în acest domeniu stilisticianul şi hermeneutul Toma Pavel ne oferă acum o contribuţie care, cu trecerea timpului, va deveni fără îndoială de referinţă: La pensée du roman este o veritabilă poetică a artei romaneşti, de la originile ei alexandrine şi pînă astăzi. Lumile ficţionale (1988) materializau o fertilă meditaţie asupra specificului artei literare; Arta îndepărtării (1996) se transforma într-o inteligentă sinteză contemporană asupra clasicismului; iată-l acum pe autor construind o poetică a romanului. Se pare că el se decide să atace un subiect nu doar în funcţie de miza teoretică a acestuia, ci şi cu condiţia de a putea pronunţa un ultim cuvînt în materie.

O gîndire în acelaşi timp paradoxală şi de bun-simţ îi conduce demersul: oricît pare de contradictorie, poate chiar abs