Reiau poanta lui Al. Cazaban, întreruptă rândul trecut.

„Răducăneni... Răducăneni... făcea Delavrancea, ministru, cu ochii pe sus, gânditor. Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăneni! Şi, mă rog, de ce vrei să pleci de acolo, aud că eşti scriitor” – (i-l recomandase Vlahuţă, care-i pusese pila să-l aducă pe autor la Bucureşti).

Moşneagul se uită la mine şiret, luându-mă complice:

„Pentru că, vedeţi, domnule ministru, (explică el, grăbindu-se să nu piardă poante şi să meargă drept la inima dramaturgului – înalt dregător – acolo n-am ocazia să admir... un Apus de soare...”

Autorul piesei – povesteşte Al Cazaban – nici n-a clipit din ochi.

„Hait, m-am curăţat” mi-am zis, nemulţumit de prostul meu obicei de a mă ţine de glume.

Leul şi-a lăsat în jos coama, rozându-şi încet mustaţa şi a scris apăsat pe petiţie: se aprobă”.

Era cea mai lungă masă a cafenelei Kübler – continuă Alexandru Cazaban – şi la ea se aşezau mai totdeauna: Macedonski, Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, Carol Ardeleanu, Gh. Brătescu, Ilarie Chendi, Emil Gârleanu, Victor Eftimiu, Alfred Moşoiu, Mihai Sorbul, Adrian Maniu... – cel mai ciudat amestec de simbolişti şi de realişti.

Scriitorii mai tineri şi începătorii nu îndrăzneau să ocupe un scaun la masa aceea, pe care, în gândul lor, poate că şi visau s-o răstoarne...

Se iscau certuri şi discuţii violente... Cei mai nărăvaşi erau simboliştii. Macabrul poet Obedenaru ne citea poeziile numai la miezul nopţii. Se ridica solemn şi, cu voce alui groasă de bas, tuna:

Metal oribil: revolver!

Eşti trăsura de unire

Între viaţă şi mister!

Mă întrebi ce cred eu despre proza noastră de azi. Admir puterea de lucru a romancierilor, – se scriu multe roman