Ceea ce a fost Securitatea şi rolul pe care ea l-a jucat în economia internă a regimului comunist nu este un mister. Istoria ei e mai simplă decît s-ar putea crede, iar încrîncenarea cu care o instituţie dispărută (atîta cît a dispărut) apără regimul care a creat-o nu are foarte multe nuanţe. Pe de altă parte, este pe deplin explicabil şi efortul celor ce îi conspiră trecutul. În special, prin faptul că o cunoaştere integrală a arhivelor ei ar putea dărîma unul din cele mai active mituri ale tranziţiei - şi anume că ar fi existat două Securităţi: una care a "servit patria" şi o alta "ca poliţie politică". Atît de fapt, cît şi de drept, ceea ce "bazele muncii de securitate" arată este că această instituţie a fost, în menirea, esenţa şi practicile ei, doar poliţie politică. Practic, la Securitate s-a adunat o gaşcă de indivizi ale căror scrupule au fost cusute sub epoleţii albaştri ai uniformei, care îi blagoslovea cu putere de viaţă şi de moarte asupra semenilor, în numele unei unice raţiuni: aceea de apărare a regimului comunist. În nici un document intern al Securităţii nu apare menţionat decît accidental şi în orice caz nu drept subiect al propoziţiei cuvîntul ţară, pentru un motiv care rezidă în însăşi decretul care a statuat apariţia şi funcţionarea acestei instituţii: în nici un moment al acţiunilor lor, securiştii nu au lucrat pentru interesele ţării, ci pentru cele ale regimului comunist. 30 ale lunii august din anul 1948 a arătat o faţă mohorîtă a Bucureştiului. "Plouă a toamnă. E linişte şi e trist...", scria în jurnalul ei intim la acea dată Alice Voinescu, o mare doamnă din elita intelectuală a "foştilor exploatatori burghezi" din perioada interbelică. Acest fundal sumbru este tabloul zilei în care istoria noastră postbelică a consemnat, prin Decretul 221, naşterea Securităţii, principala instituţie cu atribuţii represive a regimului comunist din R