Era o după-amiază leneşă de octombrie. Nea Gelu se lăsase înduplecat şi scosese din nou cîteva mese în faţa cîrciumii, dar nici unul dintre noi n-avusese atît de mult curaj încît să-l roage şi de niscai umbreluţe. Nu c-ar fi fost neapărat foarte cald, deşi curgea printre clădirile Lipscaniului un soare roşu care ne bronza feţele şi berea din pahare, însă eu, unul, m-aş fi simţit cu mult mai bine sub pînza unei umbreluţe. La fel şi berea, probabil ultima bere băută afară, la terasa lui Gelu. "Am o idee!", s-a auzit la un moment dat glasul uşor hîrîit al lui C.B., dar după aceea cred că au trecut minute bune pînă s-a îndurat cineva să mimeze curiozitatea. N-avea nimeni chef de vorbă, cu siguranţă berea şi soarele înviau amintiri de peste vară, era greu să crezi că începuse din nou facultatea, că urmau căutările disperate după o gazdă sau un loc în cămin şi ceva de muncă. "Ce idee?", a icnit într-un tîrziu Mara. De undeva, din spatele unei halbe uriaşe s-a auzit aproape în acelaşi timp şi glasul lui Ciocu': "Mi-e groază deja..." . C.B. a rîs scurt, noi am gîlgîit berea în hohote lungi, apoi s-a lăsat linişte ca înainte de venirea ploii. "Mă gîndeam să vă propun să ne vedem aici, exact aici, peste fix zece ani. Ce ziceţi?". Nimic. Nimeni n-a zis nimic minute bune după care a pocnit vocea spartă a Oanei: "Banal, moşule, banal, toată lumea are mania cifrelor rotunde, de ce peste zece ani şi nu peste şapte, spre exemplu?". Avea dreptate Oana şi atmosfera s-a înviorat brusc. "Nici şapte nu merge, e la fel ca trei, apare prin toate poveştile...", m-am trezit vorbind. "Da, da, are dreptate!" a aprobat Ciocu' şi probabil că tot el a venit cu ideea lui nouă. Mie mi-a plăcut, C.B. a strigat "Bingo!" şi aşa a rămas: peste fix nouă ani, la terasa lui Gelu, în zi de 4 octombrie. "Şi ce-o să facem atunci?", am întrebat eu. Mi-a răspuns Doro, uşor contrariată de ignoranţa mea