Prin retragerea contracandidatului său, Carlos Menem, de la cel de al doilea tur de scrutin, Nestor Kirchner, fost guvernator al provinciei Santa Cruz din Patagonia, a devenit preşedintele Argentinei, cu 22% din voturile exprimate. Pentru o ţară în plină criză economică, după ce în iarna lui 2001/2002 preşedinţii interimari se succedaseră într-un ritm nesănătos de alert în postul de decizie, slăbiciunea mandatului nu prevestea nimic bun. Dar altfel de cum se întîmplă de obicei, cînd noii aleşi îşi sărbătoresc alegerea în euforia încrederii populare care scade pe măsură ce nu fac nimic sau fac altceva decît au promis, Kirchner devine, cu trecerea timpului, un preşedinte tot mai popular. Prin acordul cu Fondul Monetar Internaţional, s-a obţinut amînarea plăţii imensei datorii a ţării şi s-au deschis perspective şi pentru negocierile cu creditorii privaţi. Va mai dura pînă cînd aceste succese vor avea consecinţe în viaţa oamenilor, în situaţia micilor proprietari în faliment, a funcţionarilor deveniţi şomeri de lungă durată, a săracilor deveniţi mizerabili. Pentru menţinerea păcii sociale este uneori suficientă speranţa. Desigur, dreptatea nu poate înlocui bunăstarea, dar e dificil de obţinut bunăstarea cînd dreptatea e nesocotită. Hotărîrea preşedintelui de a pune capăt climatului de impunitate de care beneficiază crimele trecutului contribuie mult la susţinerea populară. În Argentina, la fel ca în aproape toate ţările Americii Latine, cronologia loviturilor de stat este bine garnisită (1930, 1955, 1966, 1976). Toate au fost iertate prin adoptarea legii "punctului final" (se pune capăt anchetelor declanşate împotriva militarilor), a "datoriei de supunere" (sînt iertaţi de orice crime militarii care au ascultat de ordinele superiorilor lor), a "iertării" (amnistia tuturor militarilor). Adoptarea lor e explicabilă prin încercarea ratată, din 1985, de a obţine ju