Din cînd în cînd mă apucă cîte o plictiseală cruntă şi o cruntă dorinţă de ducă. De evadare. De toate cele lumeşti sau măcar de mutra calculatorului la care ajung, în cele din urmă, exasperată de lipsa de inspiraţie, să joc Solitaire. Patetismului exacerbat care mă cuprinde în asemenea ipostaze nu-i pot răspunde decît cu violenţa spontaneintăţii. Să ies la o cafea, îmi spun brusc şi cugetu-mi se luminează. Pare simplu. Imediat însă apar ele, condiţionările ieşitului în lume. Cum ieşitul de una singură nu prea ţine (cînd o faci trebuie ori să citeşti, să pară că ai de lucru, ori să te zgîieşti pe pereţi, gîndindu-te ce bine era să fi rămas acasă), este necesar un partener. Un telefon, o invitaţie în oraş şi un "mă, hai, mă, şi cu mine la o bere" par a rezolva atît problemele statului în casă şi uitatului lung la teve, cît şi ale cititului şi uitatului lung la pahar sau la peretele barului. Un partener de pahar şi un ieşit în oraş. Cît de greu poate fi? Mă, hai, mă, şi cu mine la o bere Ioana este studentă. Frecventează spaţiul Grozăveşti, avîndu-se destul de intim cu terasele şi cu discotecile. Dar stă undeva, prin Pantelimon şi, cum n-are maşină (nici eu), motivele refuzului sînt enunţate dintr-un început. E tîrziu, mă, şi pe urmă se face şi mai tîrziu (!). De cînd se întunecă la opt, dacă nu este cu cineva cu maşina, Ioana se îndreaptă spre casă, din orice punct ar fi, la şapte. (La ora telefonului meu era trecut de limita impusă ei de toamnă). Hai că luăm un taxi, ceva... Nu, îi e lene... dar ne vedem mîine dimineaţă la aerobic (mîine nu vin!), sau poate la prînz la Red Lion, luăm o salată... (la prînz dorm, mormăi înainte de a termina conversaţia cu un "hai, pa, vorbim...") Mă, hai, mă, şi cu mine la o bere Şi să facem ce? Blocaj şi de o parte şi de alta a receptorului. Dan este un ochelarist simpatic, programator, nu bea, nu fumează. Îi place să iasă în or