- povestiri horror - Mă răsucesc pe bancă, îmi caut o poziţie mai comodă, mă cam strînge răcoarea pădurii, caut ţigările în buzunarul pantalonilor, le găsesc împreună cu toate gesturile acelea liniştitoare pe care prezenţa lor le prilejuieşte. Caut din priviri o bancă: alta, că aici la umbră îmi pare că mă umple frigul. - Mare linişte în Waldfriedhof Gerlingen, apuc să bolborosesc. Un bîzîit undeva în dreapta mea, îmi întorc capul să văd ce-i acolo. În lumina soarelui un fel de bărzăune stă în aer proptit cu ale sale aripi pe care le agită repede, repede, pe urmă pleacă undeva în treaba lui; "fiecare are treabă", murmur şi văd deodată dealurile goale de la Radna, de pe valea Mureşului, cu pîlcuri de pomi fructiferi de la Gostatul Baraţca cufundat într-o paragină pustie: cu stejari, pajişti, frăguţe din acelea cu bobiţele roşii şi acrişoare, miros de mentă. - Tare frumoase locurile natale, zic, şi pustii, necălcate de picior de turist. Aşa îmi spun şi pe urmă îmi aduc aminte de bunică-mea şi cum anume a apucat-o boala Alzheimer; nu dintr-o dată a apucat-o, treptat şi mult mai tîrziu; la început nu ştia unde a pus maşina de măcinat mac sau aceea de măcinat nuca. Cît eram mic mă alinta cu vorbe neînţelese, cu apelative a căror nobleţe am înţeles-o după ani buni: "măi, hohenţolern", îmi spunea, sau "măi, tisapişta", vorbe fără rost născute din istorii trecute; pe urmă, cînd a înşfăcat-o boala mai tare, credea că-s pădurar, se înduioşa de soarta proaspătului, pe atunci, secretar general al partidului: tovarăşul Ceauşescu.

Aşadar stau pe bancă în Waldfriedhof Gerlingen. Acu' privesc doi bătrîni: el cu baston, doamna fără. Păşesc pe un fel de pridvor al unei clădiri mari cu geamuri largi din termopan, cu un fel de porumbei negri gravaţi în sticlă - "să fie golumbii ăştia, sufletul", îmi zic şi privesc din nou clădirea asta cu un aspect de ceva, nici nu ştiu c