Se zice* că una dintre deosebirile dintre modul de gîndire al orientalilor şi cel al occidentalilor este că primii acceptă cu greu singurătatea, în vreme ce aceştia din urmă au transformat-o într-un refugiu. Nu ştiu unde intrăm noi aici, ca indivizi - poate într-o zonă mixtă, în care singurătatea e impusă de lipsa de solidaritate, mai degrabă decît să fie o alegere conştientă. Chiar şi aşa, individul se apleacă rar asupra lui însuşi, şi cînd o face e doar pentru a extrage esenţa supra-eului, cu care îşi ia doi covrigi - ca să-l omagiem pe dl Urmuz. Singurătatea veritabilă (made in the USA) e aceea care derivă din individualism. E singurătatea eroului, care se descurcă singur, fără mişcări sindicale, fără subvenţii şi fără ordonanţe de urgenţă. Sigur, şi fără o bere după, cu băieţii. N-are timp, urmează o altă planetă de salvat. În colţul celălalt al ringului, cu ochiul puţin învineţit, e singurătatea loser-ului. Nu mai puţin eroic, cu urechile ciulite să audă sunetul gongului care precede încă o serie de lovituri ratate. N-are a face, nu se poate opri tocmai acum. Lumea stă cu ochii pe perdanţi mai mult decît pe cîştigători - e mai plăcut să te compari cu ei. Între cele două modele aş îndrăzni să plasez o contribuţie românească, o tulpină cu specific local: înfrîntul învingător. El e cel care, după ce s-a împiedicat şi-a căzut, e fericit să constate că forţa gravitaţională şi mişcarea Pămîntului în jurul Soarelui au conspirat în a-l trînti pe jos. Sigur, omul suferă. Însă dincolo de această trăire superficială există o anumită satisfacţie: "dacă ăştia vor să mă dea de pămînt, să-mi facă rău, înseamnă că eu sînt bun, valoros, capabil să generez invidie". Din asta, nu mai e decît un pas pîn' la fandacsie - cea naţională, fireşte. Aici, credinţa e mai simplă decît Tatăl Nostru: nici un eşec n-are o cauză internă, nici o măreţie nu-i mai mare (scuzaţi exprimarea)