U nul cafeniu şi unul căcăniu. Ba nu, întîi a fost unul orb, alb, ce nu te lăsa să te apropii de el. I se spunea Albu. Administratorul îi spunea Rex, alţii îi ziceau Pătatul. Eu i-aş fi spus Pătratul. Era genul de ladă frigorifică dispusă pe lăţime. Era genul de cîine mijlociu de talie, asta însemnînd că se descurca în viaţă. Nu era displăcut flagrant de mine, ce am preferinţe pentru uriaşi, dar nici de alte preferinţe pentru pitici. Părea că dormitează mereu, dar nu-l găseai vreo două săptămîni. Nu stătea în gaşcă, dar umbla în gaşcă. Avea un ascunziş sub o firmă de înregistrat muzici. O groapă săpată, acolo stătea cînd avea oaspeţi. N-aveai nevoie de el, dar absenţa îi era remarcată. A scăpat de laţul unui hingher în papuci, ascunzîndu-se. Multe dame au zis că-i fac cuşcă şi-i pun zgardă şi breloc "Rezervat", mulţi soţi şi familişti credeau că da, asta e soluţia. Şi s-a discutat. Apoi, se mînca alună şi se bea bere. Sau chipşi cu suc de portocale. Albu mînca fripturi, mezeluri, orez. Soţia vorbea cu el în nopţile de după mutarea noastră în cartier. De agitaţia noutăţii. Eu dormeam. De stresul noutăţii. Apoi, au apărut în plină zi alţi hingheri. L-au căptuşit pe Pătratul. Terenul din spatele blocului se aerisise. Doar cîinele fotbalistului Balaci se auzea. Bine, şi ce soartă avea şi ăla. Lup uriaş stînd într-o curte de doi metri, izolat şi zăcînd. Nescos de acolo.

Apatic şi lătrînd cine ştie cînd, anapoda. Ideea lui de cîine fiind că sînt ţigani în cartier şi trebuie să păzească un colţ de gard accesibil pentru ei. Doar că, peste un an, fotbalistul Balaci şi-a luat şi bodyguard. Care s-a împrietenit, egal, şi cu cîinii, şi cu ţiganii. Fiindcă în spaţiul gol au venit cîini. Urîţi. Subţiri. Ţigăneşti, fără personalitate, de duzină, de dat şuturi în gură. Mulţi, apoi au rămas doi să-şi facă veacul: unul cafeniu şi unul căcăniu. De sex diferit şi cert. Plictis