Atunci cînd spiritele rele se manifestă asupra unui om sau într-un spaţiu locuit de om, creştinii fervenţi recurg la un ritual de exorcizare sau de sfinţire a locului respectiv. Procesiunea religioasă, care este însoţită de rugăciuni şi urmată de o jertfă, se mai numeşte la catolici lustraţie. Adică purificare. Cu trecerea timpului, termenul a fost preluat în ştiinţele politice, fiind înţeles ca perioadă de timp - de obicei cuprinsă între 5 şi 10 ani - în care unui fost demnitar sau unei persoane care participat la acţiuni cu caracter de poliţie politică împotriva cetăţenilor unui stat cu regim totalitar i se interzice accesul la unele funcţii publice o dată cu trecerea la democraţie. Despre lustraţie în România am două veşti să vă dau, una proastă şi una bună. Vestea proastă este că, spre deosebire de alte ţări foste comuniste, în România nu există o lege a lustraţiei. Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara a fost ignorat de Parlament, iar legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar deconspiră doar Securitatea ca fostă poliţie politică. Cu alte cuvinte, noi n-am avut nevoie de purificarea societăţii, pentru că eram deja curaţi, spun legiuitorii ţării, iar dacă a existat vreo pată sau vreun spirit rău pe undeva trebuie blamat odiosul regim comunist în întregul lui, nu bieţii executanţi ai acelor ani. Astfel, arzînd etapele tranziţiei, am pornit la drum ghidîndu-ne doar după lumina de la capătul tunelului. Vestea bună însă este aceea că, în 1992, cînd pe buzele noastre încă se mai afla întrebarea "tu ce-ai făcut în ultimii cinci ani?", în Parlament s-a votat o lege care are un articol cu iz de lustraţie. Este vorba de legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, articolul 27, din care citez: "Nu pot activa în SRI aceia care, făcînd parte din structurile represive ale statului totalitar, au comis abuzuri, inf