Ioan MORAR
Nerusinarea
Editura Brumar, Timisoara, 2002,
100 p., f.p.
In volumul lui Ioan Morar, limbajul lirico-poetic se angajeaza intr-o aventura amoroasa cu cel stiintific, din realul „virtual“. Dragostea, sau amintirea ei, este inteleasa acum la un alt grad pentru ca eul poetic va descinde din fisierele singuratatii si va inlocui tiparele traditionale. Diafanitatea si incandescenta amintirii, ca o esarfa, vor fi oglindite atit in zip-ul electronic, cit si in situl interior, evanescent, al poetului.
Volumul impresioneaza, astfel, prin acest complex heteroclit de reprezentari. Realul imediat, regasit in „imaginile satelitilor“, si realul interior, sensibil, restrins in „cearsafurile mototolite“ ale sufletului, nu sint deloc compatibile. Senzatia care ramine in urma lecturii este asemenea „unei dimineti senine, cu un singur elicopter zumzaind/ asemenea masinii de macinat cafeaua“.
Prin urmare, nici vocea poetica nu este omogena. Dupa evaporarea versului, a singelui, dupa imprastierea cenusii, spune poetul, ramin pietre, o cusca de sticla, cabluri de retea electronica, taste din masina de scris, iar iubirea se rezuma la „vocea inregistrata/ trupul filmat,/ dorintele stocate/ digital:/ Vom fi mumii electronice“.
Femeia este, deci, compactata electronic si revitalizata prin fotoni electrici: „scoate totul din priza;/ Se sting comparatiile ca becurile din balena“, pe cind poetul aduna „cuvintele de prisos/ imaginile cazute la montaj/ banutul de aur/ despre care n-am vorbit/ il pun la loc/ invelit in esarfa“. Relicvele vor fi pastrate in situl arheologic interior, in viitor supus si el unei analize microscopice.
Nici asteptata refugiere din calea iminentei ignicole nu se va face intr-un cadru intim obisnuit, ci in cel postmodern: „«Mai e mult pina la cenusa, flacara mea?»/ (in incaperi de beton/ ne iub
