Sînt oameni care produc în mod constant efectul de greaţă. Îi vezi purtîndu-şi prin lume isteriile, orgoliile, prostia şi răutatea cu maiestatea unor regi. Lasă în urmă o dîră hidoasă şi irecognoscibilă din punct de vedere uman greu de suportat, ca nişte falsuri grosolane revendicîndu-şi locul într-un muzeu. Îi descoperi apoi atîrnînd în ramele lor grele între un T-Lautrec şi un Van Gogh, ţinîndu-i la respect şi întrecîndu-se în excentricităţi cu ei şi ţi se pare ciudat că nimeni nu dă în vileag şarada. Vizitatorii privesc o clipă şi trec mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar întîmpla, cîţiva sînt doar indignaţi, iar Lautrec şi Van Gogh se umplu de oroare pentru eternitate. Ce poţi să faci într-un film mut? Dacă asta e realitatea şi ştii că va mai dura o vreme pînă la inventarea sonorului, dai pe televizor. Pentru sănătatea ta. Trei pe o canapea. Şi ei se uită la televizor. Ce coincidenţă! Toată lumea înghite junk food fără să dea atenţie la ceea ce mănîncă. La ei s-a inventat filmul cu sunete şi de acţiune fiindcă se aud bubuituri şi pocnituri. Toate sînt ca de obicei: după starea parţial cataleptică şi intensificarea activităţii masticatorii a telespectatorilor, filmul e american. Şi, deodată, o durere intensă de pîntece. Telespectatorul din mijloc se îneacă. Se încovoaie, se întinde la loc. Colegii de canapea s-au oprit din urmărirea acţiunii TV şi îşi întorc privirile spre el cu impasibilitatea şi în acelaşi timp curiozitatea unor actori hollywoodieni care rezolvă orice act interpretativ din priviri. Aşteptăm un

deznodămînt. De fapt, ştim ce aşteptăm. Date fiind spasmele celui în cauză, contracţiile şi dilatările abdomenului său, aşteptăm să crape. Şi ei aşteaptă la fel. Am văzut în thriller-urile SF americane şi uite că s-a inventat şi la noi. Şi acum chiar crapă şi o să-i iasă un extraterestru urît din burtă. Precis e verde şi curge din el însuşi, fi