Colajul de elemente locale şi/sau regionale devine un procedeu favorit de exprimare a diversităţii - adeseori ireconciliabile - pentru un arhitect naţional(ist). Biserica nouă a Mînăstirii Sinaia este un exemplu de asamblaj de elemente regionale. Din raţiuni educaţionale, clădirea veche a Şcolii de Arhitectură din Bucureşti este un astfel de colaj de "stil" brâncovenesc cu elemente regionale şi locale din România. Dar, în chip poate paradoxal, colajul a putut folosi şi în exprimarea "originilor". Proiectul cîştigător al lui Joja pentru concursul unei Catedrale ortodoxe la Odessa (1942), deşi "speerian" şi "roman" în croiala exterioară, îmbină un plan tipic moldovenesc cu turlele - supra-înălţate - ale Mitropoliei din Bucureşti. De multe ori, acest colaj este atît de pestriţ, încît sursele regionale se estompează în întreg, cum este cazul unora dintre decoraţiile "populare" ale lui N. Porumbescu. Pars pro toto este un procedeu prin care se privilegiază un element tip, figură sau detaliu constructiv/ornamental. Acesta este apoi supradimensionat în raport cu scara sa iniţială sau transformat în temă prin includerea sa în structuri seriale. Arcul (element "roman" prin excelenţă) devine fie, temă a unei colonade, ca la Palatul Victoria sau Teatrul Naţional (refăcut), fie, la acelaşi Duiliu Marcu, este folosit într-un amplu element unic (poate arc triumfal), ca la Opera din Timişoara. Prispa, repetată pe orizontală şi, prin suprapunere, pe verticală, i-a părut lui C. Joja a fi un element care conferă instantaneu specific naţional noii arhitecturi de blocuri. Cu singura observaţie că lemnul ar fi trebuit înlocuit cu metal eloxat care să semene a lemn, iar acoperişul de deasupra oricărei prispe autohtone trebuia considerat ca lipsit de importanţă şi, deci, înlăturat. Nu trebuie să uităm şi de destinul ingrat al unor detalii ale sculpturii lui Brâncuşi - mai cu seamă