Textele semnate cu pseudonim îmi trezesc suspiciuni. În cazul dvs., parcă şi grafia îmi aminteşte de un caz ciudat, un autor de romane insistent, prolix epistolier, care şi acum, mai rar, e drept, îmi scrie de sărbători, mereu uimit ca un abandonat de mama lui ingrată. Cer scuze pentru această apropiere inocentă. În afară de stilul pe alocuri încărcat cu termeni poetici şi lirisme, fragmentele arată talent de povestitor, personajele sunt bine conturate şi dialogurile vii, comentariul autorului, bogat întreţinând interesul la lectură. Nimic nu vă va tăia curajul, dacă vă simţiţi dvs. înşivă în stare să dezvoltaţi tema cu pricina. Mă îndoiesc, totuşi, de reuşită fie şi pentru că am înţeles că o veţi trata combătând din afară fenomenul care, cum spuneţi, vă îngrozeşte şi vă oripilează. Îngrozit şi oripilat şi fără date concrete culese de preferinţă din interior, din trăiri personale, Doamne fereşte, mă tem să nu vă rămână demersul într-o singură aripă, zborul şi soluţiile asemenea. (Ioan de Savonarola, România) * Nu mi-aş aminti decât răsfoind în colecţie ce anume v-a încântat şi v-a îndulcit în răspunsul de acum doi ani. Aş găsi probabil, recitind, aceleaşi cuvinte care-mi stau şi acum pe buze. V-aş aprecia exerciţiul bogat, comunicara limpede şi densă vers de vers, unele stângăcii şi aritmii încă nu m-ar îngrijora, temele generale servite mulţumitor, lecturile solide la bază. Şi totuşi, simt în tot binele o stagnare, o monotonie, nici un pas înainte în forma comodă a versului clasic, muzical, în demonstraţiile vaste cu multe strofe, până la epuizarea fizică a poetului, până la abandonarea în toiul nopţii a porţiei de scris şi care dă sentimentul împlinirii unei datorii faţă de talentul propriu. Trebuie, deci, să vă spun că nu e suficient jocul acesta, pasul bate în acelaşi loc parcă. Şi dacă la anul ori peste încă doi ani nu vă înnoiţi, rămânând monocord, nejucâ