Todeauna cînd mă gîndesc la bunici, la modul general, nu la bunicii mei, îmi vine minte prima fraza din proza lui Delavrancea cu bunicul care stă pe prispă, se gîndeşte, "la ce se gîndeşte?" - întrebare retorică, "la nimic", pentru că numără florile care cad... Brusc încep să-l invidiez pe acel bunic, pentru că oricare dintre noi şi-ar dori cîteodată să stea pe o prispă, să nu se gîndească la nimic şi să numere florile care cad, dar nu poate, nu-l lasă stresul, grijile, job-ul! Astfel, portretul idilic al lui Delavrancea, ilustrează unul dintre avantajele de a fi bunic: ai muncit toată viaţa, ai ieşit la pensie şi acum îţi odihneşti bătrîneţile, îţi savurezi fiecare clipă de linişte, pe prispa din faţa casei. Aşa ar trebui să se întîmple în mod normal, dar... dacă eşti bunic se presupune că ai cel puţin un nepot, eventual mai mulţi pe care, în cel mai fericit caz, părinţii ţi-i pasează pe timp de vară, cînd ei pleacă în concediu, iar copiii iau vacanţă. Unde e cel mai ieftin şi mai sigur să-ţi trimiţi plozii pentru o perioadă de cel puţin o lună? La bunici, desigur! Bunicii de la ţară, bunici provinciali, bunici de mare, de munte sau chiar bunici de mahala, de undeva de prin împrejurimile Bucureştiului. În copilăria mea, apartamentul de două camere al bunicilor mei de la Cluj se transforma, vara, într-o adevărată tabără şcolară. Patru nepoate, de vîrste diferite, fiecare cu alte pretenţii, uneia nu-i plăcea grişul cu lapte, iar de la pui nu mînca decît "carne albă" adică pieptul, alta comanda în fiecare seară opt clătite, aşa "se învăţase" acasă, a treia nu putea să sufere "luşcoş"-ul specific ardelenesc şi vroia numai cartofi natur, ca la restaurant, ultima mînca de toate, uneori şi porţiile celorlalte trei şi tot aşa. Iar bunicii? "Doamne, ce să le mai fac de mîncare?", "Mă duc pînă la gostat, că s-au băgat ouă!", "Treci şi prin piaţă şi ia-le o lubeniţă!" e