Un festival (internaţional) Shakespeare, la Craiova! Cînd teatrul românesc are atîtea pe cap, mai puţin părul, smuls în felurite lamentaţii! Cu alte cuvinte, o tichie de mărgăritar, mai ales că nu de lipsa festivalurilor suferă mişcarea scenică autohtonă - dimpotrivă: la ora actuală sînt în desfăşurare sau în pregătire vreo cinci... Ce anume certifică necesitatea şi, eventual, reuşita unui festival? Înainte de toate, fireşte, măsura în care el îşi întâlneşte publicul, public alcătuit, în varianta ideală, mai ales din oamenii locului, iar în varianta reală, mai ales din oamenii de teatru care umblă din oraş în oraş, în căutarea artei adevărate. La Craiova, la sfîrşit de septembrie şi început de octombrie 2003 (unde a ajuns, amînat din iunie, din cauza întîrzierii banilor - mulţi - de la Ministerul Culturii), ediţia a IV-a a Festivalului Shakespeare nu părea, judecînd după singura după-amiază (duminicală) cînd am putut s-o frecventez, să le spună prea mult localnicilor. (Fireşte, însă, judecata nu ar fi chiar corectă.) Marea sală a Teatrului Naţional, cam pe trei sferturi plină, era animată mai ales de conversaţia oaspeţilor "de specialitate" din Bucureşti; unii, cam nervoşi din cauza bîlbîielilor organizatorice. E drept, afişul anunţa, în acea zi, un spectacol străin, vorbit, prin urmare, într-o limbă străină: Richard al III-lea, adus de Teatrul Naţional din Vilnius. Cu atît mai mult, ar putea gîndi cineva, era interesant de observat cum arată teatrul (şi Shakespeare) la alţii, mai ales că se făgăduia traducere simultană în româneşte, proiectată pe un ecran plasat deasupra scenei. Dar poate că intelighenţia olteană, inclusiv studenţimea, suferă prea tare de patriotism... Păcat, pentru că spectacolul merita să fie văzut. Nu numai pentru că aparţine unui regizor important - Rimas Tuminas -, ci şi pentru că... este bun (ca, de altfel, majoritatea spectacolelor in