În comuna X, un tînăr a fost asasinat, fără motiv, de un recidivist. Consăteancă: era un băiat iubit de toţi, cuminte, respectuos. Reporter: proaspăt ieşit din închisoare, asasinul a ţîşnit din barul comunei şi a băgat şişul în primul om pe care l-a văzut. Poliţist: suspectul e reţinut pentru cercetări. Tatăl: chiar dacă stau în puşcărie toată viaţa, fac moarte de om pentru copilul meu. Un ţăran: ne ducem la el acasă, fărîmăm tot ce are, să nu mai rămînă urmă, să plece de-aici toţi ţiganii! Opinia publică, de! Prin 1993 am vizitat cu alţi ziarişti est-europeni o secţie de poliţie de lîngă Birmingham. O zonă cu mulţi cetăţeni de culoare. Poliţista care se ocupa de noi părea dornică să ne explice doar rolul cailor în operaţiunile curente. Bine, am zis noi, dar cum e cu infractorii? Există, de exemplu, o statistică privind originea etnică a făptaşilor? Sînt negrii mai predispuşi către infracţiuni sau dimpotrivă? Domnişoara Eccles a tuşit stînjenită şi a zis că nu, nu există astfel de statistici, s-ar încălca legile privind discriminarea. O dată vizita încheiată, ne-a dat o cafea. Chiar în camera pentru interogarea suspecţilor. Acolo s-a mai relaxat şi ne-a mărturisit următoarele. Poliţia face un lobby intens pentru re-introducerea unor astfel de statistici, pentru că nu poate aloca fonduri adecvate pentru controlul zonelor periculoase. Dar, a adăugat ea, lucrurile fuseseră mai grave cu ani în urmă. Pe vremea cînd şi Marea Britanie fusese inoculată cu acea political corectness (sau PC) inventată de those effing Americans. Concret, dacă cineva vedea un negru spărgînd o casă, nu putea să declare decît că a văzut un bărbat de înălţimea cutare, de vîrsta cutare etc., dar fără să menţioneze rasa. Cum să mai faci un portret-robot, cum să micşorezi cercul suspecţilor? Puteam să fim daţi în judecată, a şoptit Myra Eccles. Noroc că s-a renunţat la prostia asta, că nu mai g