După Klein spuse, o cărticică samizdat luată în seamă de critica de întâmpinare, şi câştigarea concursului poetic Amantul literar, concurs iniţiat de revista Vatra anul trecut, Mihai Ignat revine cu un grupaj de versuri cu care îi va surpinde, dacă n-a făcut-o deja, pe foarte mulţi.

Poeme în doi este un poem de dragoste secvenţial, fragmentat în mici episoade vizuale („te privesc ca să te învăţ”), căci ochiul înregistrează neobosit detaliile simple dar semnificative din care extrage o stare sau dimpotrivă pe care le pune în relaţie reflexivă cu un sentiment. Poemele sunt, din această cauză, cumva statice, căci privirii obsedată de atingere (uneori mediată de oglindă) nu pare să-i scape aproape nimic din ce ar putea fi un posibil argument al intensităţii percepţiei. O sensibilitate neoromantică e lăsată să sentimentalizeze liber, dezinhibat faţă în faţă cu imaginile, gesturile şi mişcările exterioare ale cuplului: „dorinţa / e când glasul tău / îmi lasă / urme pe piele”, „firul de păr de pe pernă / îmi taie respiraţia / în două”, „răscolit de vânt, părul tău / transmite mesaje indescifrabile”. „Poeme în doi” pentru că între privitor şi privit există o permanentă energie, o tentaţie a identificării totale cu celălalt. Realul însuşi se reduce la un spaţiu strictamente definit de mişcările celor doi. Nu lipseşte nici acea dimensiune a textualizării ritualului, confuzia benefică între scriptural şi erotic, ceea ce adânceşte această aventură existenţială în miniatură.

Îmi cam pierdusem speranţa de a citi un tânăr poet cu o percepţie poetică atât de senzuală, aproape feminină. Klein, celebrul personaj al lui Mihai Ignat, are aici un cu totul alt chip. Acest Klein e melancolic, discret, vorbeşte foarte puţin, e prins cu totul în caruselul de senzaţii al iubirii, stabilind un neîntrerupt contact vizual şi tactil, preocupat mai puţin de enunţarea