Este comun acceptată ideea că formarea profesorilor constituie dacă nu elementul-cheie, măcar un aspect foarte important care poate să conducă la reuşita unei reforme educaţionale. Cu toate acestea, domeniul formării nu a constituit o prioritate constantă a sistemului românesc de învăţămînt după 1996, considerîndu-se probabil, în tradiţionalul spirit balcanic, că "merge şi aşa". S-au "aruncat" în sistem programe noi şi manuale alternative, fără ca profesorii să fie pregătiţi pentru a face faţă schimbărilor. Unii, care chiar aşteptau o reformă după 1990, au reuşit, în primul rînd prin eforturi proprii, să se adapteze, şi ca atare au înotat în stiluri diferite spre malul examenelor finale (capacitate sau bacalaureat); alţii, mai sceptici sau doar mai comozi, nedumeriţi şi de ezitările reformei (luată de la capăt de fiecare nouă echipă ajunsă la conducerea ministerului), au rămas în expectativă, în speranţa că pînă la urmă nici nu va mai fi nevoie să intre în "apele tulburi" ale schimbării şi că lucrurile vor reveni în matca lor de odinioară. În special formarea iniţială este un segment aproape neatins de suflul reformei. În cele mai multe facultăţi, cursurile care pregătesc posibili viitori profesori sînt depăşite, general-abstracte şi prea puţin aplicate pe "meandrele concretului" disciplinelor. Didactica disciplinei se face, de pildă, într-un singur semestru, iar realizarea de cursuri opţionale în acest domeniu este puternic inhibată de lipsa de interes a studenţilor pentru o viitoare carieră didactică. A ignora cauzele pentru care învăţămîntul reprezintă o zonă foarte puţin atractivă pentru studenţii buni şi foarte buni înseamnă să nu te intereseze nici posibilele efecte, de exemplu scăderea calităţii învăţămîntului românesc. Din păcate, majoritatea celor care devin profesori în ultima vreme nu fac o opţiune reală în acest sens, ci mai degrabă nu-şi găsesc l