În mod paradoxal, deşi ţine de lumea spectacolului, dansul este în România cea mai puţin vizibilă dintre arte. Şi asta nu pentru că nu am avea activitate în acest domeniu sau coregrafi talentaţi care să urce pe scenă. Toate aceste "disponibilităţi" există, dar se pare că nu sînt de ajuns pentru ca autorităţile noastre să acorde o cît de mică atenţie dansului. Dansatorii noştri au tot felul de succese în străinătate. În baletul clasic, Alina Cojocaru este vedetă la Teatrul Regal din Londra, în dansul contemporan Manuel Pelmuş, Cosmin Manolescu, Eduard Gabia, Mihai Mihalcea, Florin Fieroiu sau Ioana Macarie sînt invitaţi şi dau spectacole în cele mai importante capitale ale lumii (de curînd, Ioana Macarie a luat şi un premiu la Amsterdam). Cu toate acestea, pentru cei care ţin în mîini destinele culturii româneşti (cum le place să se vorbească despre ei) dansul şi dansatorii nici nu există. Cîndva, funcţiona în cadrul Ministerului Culturii un departament care se ocupa de soarta coregrafiei. De cîţiva ani buni, acesta s-a desfiinţat. Nu există un cadru legislativ care să reglementeze activitatea artelor spectacolului, nu există nici un organism guvernamental care să direcţioneze fonduri înspre zona dansului. Prin urmare, starea de lucruri în acest domeniu este catastrofală: nu sînt săli pentru repetiţii, nu sînt săli pentru spectacole, nu sînt bani pentru proiecte coregrafice. Învăţămîntul însuşi este, în ceea ce priveşte dansul, la pămînt(bază materială precară, săli improprii etc.). Dacă ar fi să ne luăm după felul cum o tratează autorităţile, lumea dansului românesc ar trebui să fie una puternic sedată, dacă nu chiar muribundă. Nu este însă aşa. Coregrafii se zbat, fac rost de fonduri de te miri unde şi aduc în faţa publicului spectacole, chiar festivaluri - aşa cum este impresionantul festival de dans organizat de fundaţia independentă DCM a lui Cosmin Manole