Veteranul echinoxist Ion Mircea (născut în 1947) socoteşte poezia drept un sacerdoţiu: „Poezia este una dintre cele mai vechi religii de pe pămînt. Ea e ambasada etimologică a Creaţiei şi însoţeşte peste tot în spirit drumul de la profan la sacru. În esenţa ei, această religie este prezentă în toate celelalte religii”. De remarcat reversibilitatea nu lipsită de orgoliu a comparaţiei, deoarece religia însăşi apare estetizată. De altminteri, nu se poate vorbi despre factorul religios în poezie, în chip convingător, dacă acesta nu-i este consubstanţiat. Transilvan tipic, Ion Mircea are vocaţia transcendenţei, oficiată într-un limbaj solemn, cvasiliturgic, croit pe o trăsătură endemică, exprimată cu eclatanţă de poeţii toposului, de la Lucian Blaga la Ştefan Aug. Doinaş. Succint, l-am putea defini drept un blagian trecut prin avangardă. Asocierea dintre autorul Istmului şi autorul Nebănuitelor trepte se poate susţine prin considerarea unui element comun care este nostalgia „paradisului pierdut”. Iar mentalitatea avangardistă, atît de abrupt inovatoare, dramatic despărţită de practicile trecutului, jinduieşte în fond după o genealogie, după o integrare, fie şi foarte lejeră, care s-o acrediteze în lumea culturii (din simţămîntul obscur că în sfera acesteia generaţia spontanee nu e cu putinţă). „Cel dintîi lucru la care aspiră un curent nou ce luptă împotriva tradiţiei, nota Blaga, este de a-şi crea o tradiţie”. Consfinţindu-şi punctul de plecare mistic, Ion Mircea săvîrşeşte un amplu ocol în regiunea stufoasă a rebeliunii suprarealiste spre a se întoarce la nucleul spiritualist iradiant. Strategic vorbind, e o manevră cît se poate de favorabilă creaţiei, căci împrospătează „fondul” adoraţiei care aspiră spre austeritate, spre deverbalizare, prin „forma” asociaţiei luxuriante, lăsată liberă cu condiţia de-a accepta filigranul metafizic. Prin nebuloasa fertilă a expre