Există un folclor didactic extrem de viu, potrivit căruia învăţămîntul românesc este unul dintre cele mai performante din întreaga lume. Sînt invocate în acest sens performanţele în competiţiile internaţionale ale elevilor "noştri" (asumaţi cu mîndrie patriotică de întreaga naţie), performanţe răsplătite pe linie de partid şi de stat cu primiri la nivel de preşedinte sau de prim-ministru, precum şi uşurinţa cu care elevii români care pleacă din România împreună cu familiile lor reuşesc să se adapteze sistemelor educaţionale din ţările respective. Cu riscul de a stîrni grimase dezaprobatoare din partea celor ce cred sincer în aceste "mituri fondatoare" ale învăţămîntului autohton, voi spune că aceste performanţe sînt strict individuale, meritul exclusiv revenindu-le copiilor, părinţilor lor şi profesorilor - puţini la număr, din păcate - pentru care profesiunea este sinonimă cu vocaţia. Dacă în perioada 1998-2000 au existat semnale clare ale voinţei politice de a reforma cu adevărat sistemul educaţional din România, ministeriatul catastrofal al Ecaterinei Andronescu a compromis şansele de revigorare ale sistemului de învăţămînt preuniversitar, prin revenirea programatică la principiile educaţionale de dinainte de 1989. Aşa cum arată astăzi, învăţămîntul românesc preuniversitar are ca finalitate cultivarea mediocrităţii şi încurajarea gîndirii pasive. Cum aproape fiecare dintre noi are un copil sau pe cineva apropiat în şcoală, nu e greu să constatăm că accentul se pune încă preponderent pe cantitatea de informaţie şi prea puţin pe calitatea acesteia, că elevilor li se cere să reproducă informaţiile, majoritatea dascălilor fiind prea puţin preocupaţi să verifice în ce măsură elevii lor au înţeles ceea ce au memorat (excepţiile există, desigur, dar... cu o floare nu se face primăvară). Există încă şcoli în care orele sînt de 45 de minute şi pauzele de cinci minu