Există o prevedere în schimbarea Constituţiei cu adevărat importantă: renunţarea la obligativitatea serviciului militar. Binecuvîntată eliberare. După ani de silnicii şi abuzuri, de frustrări şi nefericiri, de ironii, drame, sinucideri uneori, a venit vremea să le aruncăm în lada de recuzite uzate ale istoriei. N-au decît să meargă la armată cei care o iubesc: întîmplîndu-se aşa, relaţia armatei cu componenţii ei va fi alta, iar performanţa militarului, din chiar această cauză, poate fi mai bună. Mercenarul şi mercenariatul militar există din vremurile armatei antice romane şi caracterizează o armată de profesionişti, cu o motivare personală diferită de cea de pînă acum. Ce a fost pînă în momentul de faţă o să încerc să explic din perpectiva unor amintiri personale care nu-mi sînt neapărat învăluite în lumini roz-bombon. Pe vremurile apusei dictaturi, mergeam la armată pentru că nici nu ar fi fost cu putinţă să gîndim că s-ar fi putut altfel. Existau, există probabil şi astăzi, comisariate militare cu ofiţeri plătiţi să ţină o evidenţă a populaţiei bărbăteşti mai dihai decît cei de la miliţie. Nimeni nu putea scăpa din ochiurile atente ale unei asemenea cerneri, cei care nu vroiau "să facă armata" încercau să corupă comisarii sau comisiile medicale care să-i declare "inapt serviciu militar". Potenţialii recruţi care nu reuşeau să corupă şi, din considerente religioase, nu doreau, totuşi, "să-şi satisfacă stagiul militar" urmau să meargă sau la puşcărie sau la "diribau", numele faimos al batalioanelor de muncă forţată. Din ultimul an de liceu eram preluaţi de serviciile celor de la comisariat şi intram în logica sentenţei cu iz apocaliptic: "dacă nu intri la facultă, te ia la armată". Timp de un an şi trei luni şi ceea ce ai ştiut se ducea pe apa sîmbetei. Un ghinion, o pană de inspiraţie la examenul de admitere îţi puteau reteza dramatic şansele de a continua