Coada pentru parcarea la expoziţia auto începe de la Podul Băneasa. Are ceva din cea din noaptea de Înviere, la care te aşezi undeva spre Piaţa Universităţii. Dar nu-i singura asemănare. Şi de aici oamenii vin să ia lumina - aceea a reflectoarelor, împrăştiată în vopseaua metalizată a automobilelor din standuri. La fel ca sfinţii din vitralii, maşinile sînt ţinta aceleiaşi devoţiuni distante şi fără speranţă. Cine va ajunge lîngă ele, să le pipăie, să le întoarcă, precum au spus proorocii, cheia în contact? Cu siguranţă, nu vizitatorii fără carnet. Cu siguranţă, nu păgînii aceştia. N-aş vrea să înţelegeţi că maşina are ceva divin. Asta nu înseamnă însă că n-a reuşit să umple o nevoie pentru care altădată mergeai într-o clădire cu turle şi clopotniţă: aceea de sistem ordonator al lumii. Înainte de maşină nu ştiai cine eşti. După ea, aparţii unei comunităţi. Eşti un conducător auto. Asceza (produsă şi ca urmare a economiilor) te-a ridicat dintre pietoni la cer, în faţa volanului. Dar nu e numai atît. Automobilul adresează una dintre problemele primordiale ale umanităţii: omul e slab. În funcţie de dogmă, religia fie îl contrazice şi-i spune că de fapt e puternic, fie îl învaţă să-i placă aşa, fără putere. O limuzină adevărată are un răspuns mult mai uşor de înghiţit: cum să fii slab cu 150 de cai sub capotă? De fapt, maşina e mîntuirea temporară (spre deosebire de cea veşnică, din păcate încă imposibil de găsit în leasing). Maşina e salvarea sufletului - bunăoară, de pizma pietonului pentru ceilalţi şoferi. Şi tot ea e odihna oaselor şi promisiunea îmbietoare a drumului - care nu e de fapt decît o lungă, nesfîrşită fugă de moarte (sau de plictiseală, totuna). Nu e sigur că maşina e noua religie, însă şoferii sînt, nu încape îndoială, Poporul Ales. Nu mă întrebaţi de poliţişti - încă mai meditez la asta. În Evul Mediu, investiţiile în moaşte erau o necesitate pe