Mircea Iorgulescu s-a impus ca o voce critică autoritară la începutul anilor ’70, când, publicând săptămânal în România literară recenzii despre cărţile de proză, a oferit cititorilor un spectacol înfricoşător, dar aşteptat de multă vreme: ghilotinarea nemiloasă a scrierilor mediocre. Ulterior însă, criticul cu figură de sfânt justiţiar, coborât parcă de pe pânzele lui El Greco, a devenit mai sociabil şi mai calculat. Din când în când s-a mai auzit în urma lui câte un vaier (de exemplu atunci când le-a făcut portretele în apă tare lui Cornel Regman şi Al. Piru), dar, în general, numele prea cunoscute şi prea influente au dispărut din rândul victimelor. Talentul de polemist al lui Mircea Iorgulescu a rămas să se manifeste în plan teoretic, prin luări de atitudine cu caracter general, împotriva unor fenomene, tendinţe şi mentalităţi.

Intransigentul şi până la urmă adaptabilul critic literar (născut la 23 august 1943 la Valea Călugărească, în judeţul Prahova, absolvent al Liceului din Urlaţi şi, în continuare, şi al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti) şi-a făcut ucenicia, timp de câţiva ani (1968-1970), la ziarul Munca, fiind coleg, printre alţii, cu Dana Dumitriu. Apoi, odată cu prozatoarea, s-a transferat la România literară, unde a lucrat până în septembrie 1989, când a părăsit România şi s-a stabilit la Paris.

La România literară a intrat în faimoasa, aproape legendara echipă de critici literari care, în plină ofensivă a propagandei comuniste, s-a constituit ca o instanţă de judecare a literaturii de pe o poziţie estetică: Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea, Eugen Simion ş. a. Nota distinctivă a activităţii lui Mircea Iorgulescu a reprezentat-o combinarea criticii literare cu publicistica, pentru care avea - şi are - în mod evident vocaţie (şi pentru care a făcut prob