Prima parte Şi acum... ce ne facem? Cum ăla micu' a picat capacitatea, cum s-au şi ridicat, deodată, în consiliul familial, problema şi glasul doamnei V. Să luăm nişte meditaţii... ...a încercat un răspuns timid domnul V., declanşînd aproape instantaneu, în sufletul doamnei V., amintirile despre visele ei pentru ăla micu' şi despre cum nenorocita aia de minge i le-a ruinat. În consecinţă tot ea, mingea adică, ar trebui să scoată şi bani de meditaţii. Domnul V. a mai încercat apoi să-i susure că asta este situaţia, că acum nu contează ce-or zice vecinii, că nu s-au făcut (încă) de ruşine şi că singurul lucru asupra căruia ar trebui să se concentreze cu toţii, tot acum, ar trebui să fie luarea capacităţii ăsteia nenorocite. "Păi da', mă, Dorele, mă", i-a zis atunci cu supărare doamna V., "şi pe urmă? Că nu mai pupăm noi liceu, locurile la liceu se duc imediat, ce crezi, că-l aşteaptă pe domnu' să ia capacitatea?". După care, istovită de toate nenorocirile produse în familialul lor sîn, doamna V. a început să plîngă. A mai plîns apoi şi cînd au luat capacitatea, că nu puteam mă, Dorele, mă, s-o luăm de prima dată? Şi aşa au ajuns la fişele de repartiţii. Locuri destul de puţine, nota ăluia mic şi mai puţină. "«Iuliu Maniu», şcoală de arte şi meserii" - au scris aşadar ca primă opţiune. De ce? De ce nu? S-au gîndit ei că, dacă tot nu le place cartea, atunci de ce să mai insiste? Mai bine fac ei o şcoală profesională, iese şi ăsta mic cu o meserie onorabilă şi, cum tot ăluia mic îi plac maşinile, de ce să nu îl facă mecanic auto? La o adică, ştiu eu cît cîştigă un mecanic auto? Ştiu... şi oftez. Păi mai bine, mă asigură neluîndu-mi în seamă răspunsul şi oftatul, mai bine ca un amărît de profesor... (aici îmi dreg, cu subtilitate, glasul). Şi aşa a ajuns ăla micu' la "Iuliu Maniu". Acum, după aproape o lună de la începutul şcolii, doamna V. îmi spune că poate