Mai multe cărţi apărute în ultimele săptămîni au drept subiect declinul Franţei. Unul din cei mai ascultaţi experţi în materie de economie şi de politică, Nicolas Baverez, nu ezită să dea eseului său un titlu ce are lucirea rece a unui cuţit de ghilotină: La France qui tombe (Perrin). Doi jurnalişti de la Le Point, Romain Gubert şi Emmanuel Saint-Martin, nu rămîn mai prejos şi îşi intitulează cartea L'arrogance française (ed. Balland; este vizată îndeosebi atitudinea Parisului în timpul războiului din Irak). Alain Duhamel, un gazetar omniprezent în mass-media, răsuceşte, la rîndu-i, cuţitul în rană: Le désarroi français (Plon). Semnalez şi grupajul din excelenta revistă Commentaire (nr. 103, toamna 2003), sub genericul "Le déclin français" şi cu intervenţiile lui Alain Besançon, Pascal Bruckner, Max Gallo, Patrick Jarreau, Philippe Raynaud. În fine, romancierul şi academicianul Jean-Marie Rouart spune, în alt registru, Adio Franţei care se duce (Adieu à la France qui s'en va, Grasset). Nu e vorba, în cartea lui, nici de săptămîna de lucru de 35 de ore, nici de indicele bursier CAC 40, nici de scăderea impozitelor; ceea ce provoacă tristeţea lui Rouart este declinul unei anumite idei despre Franţa, a unei anumite imagini care s-a constituit vreme de secole graţie pictorilor, romancierilor, poeţilor, istoricilor. Franţa pe care o evocă autorul, fără să se teamă de vorbele mari şi fără să încerce reprimarea lirismului şi a emoţiei, este înainte de orice o construcţie mentală a cărei structură de rezistenţă este memoria istorică şi culturală. Cartea ţine în egală măsură de eseu şi de confesiunea autobiografică. Începe printr-o amintire din copilărie: înmormîntarea, la Invalides, a comandantului Michel Forget din Legiunea Străină, ucis în Indochina, la Cao Bang. Mult mai tîrziu, printr-o pură întîmplare, autorul găseşte la un buchinist o carte despre masacrul de la