Se poate să nu fi auzit de mamaia Chira, din comuna Dor Mărunt, deşi se poate să fi trecut prin comuna Dor Mărunt, în drum spre mare. Este normal, nici eu nu am auzit înainte să îmi fi povestit cineva de ea, în trecere, şi eu să găbjesc imediat poza ei din vorbe (apropo mamaiei Chira nu i-a făcut nimeni niciodată o poză adevărată, acest lucru sporind importanţa ei aproape mitologică) şi s-o pun la locul cuvenit. Am aflat că stătea într-o cameră micuţă, separată de restul casei prin nişte pereţi de chirpici şi de restul lumii printr-o perdea albă, de tifon. Erai sigur că o să o găseşti mereu acasă, aşa cum erai sigur că scaunul de lemn ca o covăţică, micuţ, cu trei picioare, asemănător cu cele pe care le poţi vedea la Muzeul Satului, va fi tot timpul lîngă uşă. Avea o faţă ridată de cea mai bătrînă indiancă şi o coadă împletită din păr complet alb, încolăcită pe sub o basma neagră. Mergea tot timpul cu un baston din lemn neprelucrat cu care îşi căuta drumul şi purta nişte haine negre şi gri. Dacă înţelegeai prezenţa bastonului, pentru că era cel mai bătrîn om din lume, avea 85 de ani şi tu nici măcar nu ştiai să numeri pînă la 85, putea să fie foarte aproape de un catralion după părerea ta de copil, hainele negre nu puteau fi explicate în nici un fel. Mă rog, o fi moda ei, spuneai dînd dovadă de toleranţă copilărească. Restul lucrurilor, privirea ei acoperită de o pieliţă albă, lumea spunea că se numeşte cataractă, mersul ei încet cu bastonul într-o mînă şi cu cealaltă mînă atingînd pereţii casei, felul în care îţi pipăia părul, fruntea, obrajii, nasul, buzele ca să vadă cum mai arăţi, erau absolut normale. Iar cînd îţi atingea faţa, aveai o senzaţie plăcută de linişte cu somn. Şi mai erau cîteva lucruri remarcabile în legătură cu mamaia Chira: că, deşi era oarbă, ştia să închidă nasturii strănepoţilor, că lua durerea de cap cu mîna şi că putea să-şi dea seama