În legenda lui Barbă-Albastră, camera interzisă este un element la fel de important ca şi cadavrele soţiilor sau cosmeticele personajului. Piesa scrisă de Dea Loher, Blaubart - speranţa femeilor, aduce însă mitul la zi şi scoate acţiunea în spaţiu deschis, cel al oraşului München. Astfel, dimensiunea terifiantă a spaţiului secret se pierde, omorurile succesive se petrec în Englische Garten, în metrou, în Schwabing, în preajma barurilor de noapte. Barbă-Albastră modern este mai puţin atent la ţinuta sa decît la aceea a partenerelor. Ca vînzător de pantofi de damă, apreciază poantura elegantă. Are mai mult candoarea prinţului din Cenuşăreasa decît cinismul lui Gilles de Rais. El nu mai este "spaima" femeilor, ci speranţa lor. Freud ne-a spus în ce constă această speranţă, iar literatura ne-a sugerat-o încă şi mai demult. Pulsiunea erotică este înrudită cu cea thanatică. Fuziunea totală dintre două fiinţe nu se împlineşte decît prin moarte: moartea simultană a amîndurora, dacă sincronizarea e perfectă, sau măcar a celui mai pasionat, dacă nu se poate altfel. Tînărul vînzător este copleşit de impetuozitatea femeilor care-l doresc ca mijloc de extincţie. Construcţia piesei are o logică foarte germană. Femeia oarbă este martorul şi comentatorul experienţelor pe care subiectul - bărbatul - le parcurge, fără să le înţeleagă. Pentru el, prima femeie, aceea care avea moartea înscrisă în trup înainte de a-l cunoaşte, reprezintă idealul romantic. Faţă de aceasta, celelalte sînt doar impostoare, deoarece vor să obţină de la el ceva ce nu le este, de fapt, hărăzit, adică aneantizarea. Bărbatul repetă mereu avertismentul: "nu te îndrăgosti de mine, căci vei regreta", dar ignoră că singurul care regretă, pentru că acţionează din sentiment, nu din instinct, este el. Bucla se încheie prin reluarea dialogului cu oarba, în care eroul vrea cu tot dinadinsul să recunoască pe cea l