Pledoarie pentru scrisul de mînă

De cîte piedici n-am parte cînd m-apuc să scriu de mînă! Hîrtia trebuie să aibă o anume porozitate, nici prea mare, căci atunci s-ar transforma în sugativă, dar nici prea mică, altminteri stiloul, alunecîndu-mi prea repede, ar lua-o razna; apoi cerneala trebuie să aibă numai culoarea aceea care îmi place mie, iar stiloul e musai să aibă o anume dimensiune şi o anumită peniţă, căci coeficientul de frecare dintre peniţă şi hîrtie trebuie să fie tocmai cel potrivit pentru o caligrafie cît mai mulţumitoare. Unde mai pui că degetele îmi transpiră, făcînd stiloul să-mi alunece printre ele, iar degetul mijlociu, al cărui tendon s-a preschimbat într-un zgîrci rebel şi umflat, mă doare tot mai des în ultima vreme. Despre crampa scriitorului nu-ţi mai vorbesc, dar nu pentru că ai şti cum e, ci pentru că, dimpotrivă, foarte puţini au trăit-o pe propria piele. E îndeajuns să îţi spun că apare la vreo două-trei ore de ţinut întruna stiloul în mînă. La aceste piedici se adaugă altele: lumina trebuie să cadă într-un anumit unghi, altminteri umbra mîinii şi a stiloului pe hîrtie ar acoperi cîmpul vizual în care urmează să-mi aştern literele; scaunul trebuie să aibă o înălţime adaptată la cea a mesei, ca să nu mă cocîrjez prea rău sau ca să nu mă doară coastele tot lovindu-mă de muchia ei; apoi, ambianţa, vai, e cel mai mare blestem: nici un chip în preajmă, zgomot cît mai puţin, cafea cît mai multă, băută din ceaşca mea şi numai a mea, şi ţigara care arde pe marginea scrumierei stingîndu-se uneori fără să apuc să trag din ea. În fine, starea interioară: un fel de tremur de panică ce se preschimbă într-un zumzet lăuntric insidios, dar stăruitor, de care nu poţi scăpa decît scriind; un fel de agitaţie stînjenitoare ce sporeşte cu atît mai mult cu cît piedicile de înfruntat sînt mai mari. Inspiraţia, ca să n-o mai lungesc