În defintiv, ceea ce constată Jean-Marie Rouart în Adieu à la France qui s'en va este, pe de o parte, atrofierea memoriei istorice şi, pe de alta, pierderea statutului de model cultural. Astfel se explică insistenţa asupra figurilor emblematice ale Ioanei d'Arc şi generalului de Gaulle. Despre prima se vorbeşte astăzi puţin şi crispat, deoarece se consideră că a fost "confiscată" de Frontul Naţional (ceea ce îmi aminteşte o scenă pe care am mai povestit-o undeva, petrecută atunci cînd rămăşiţele lui Malraux au fost duse la Panthéon; întrebată de reporterul unui post de radio dacă îi spun ceva cuvintele "aux grands hommes, la patrie reconnaissante" - cuvinte înscrise pe frontonul Panthéonului - o tînără a răspuns că e vorba, probabil, de un pasaj dintr-un discurs al lui Le Pen). Cît despre de Gaulle, el şi-a găsit legitimitatea, plecînd la Londra după ocuparea ţării şi instalarea regimului Pétain, fiindcă a înţeles că "Franţa e o idee, că ea poate la limită să se dispenseze, pentru o vreme, de teritoriul ei". De Gaulle a reuşit, apoi, să reunească diferitele familii spirituale, să-i reconcilieze pe Barrès cu Péguy şi cu Bergson, pe Napoleon cu Gambetta, reclamîndu-se de la o tradiţie culturală care a însemnat, înainte de orice, pluralitate. Or, dacă Franţa, trebuie astăzi să se acomodeze cu gîndul că e o putere economică şi politică medie (a spus-o, mai demult, chiar Giscard d'Estaing), ea riscă să nu mai fie nici o mare putere culturală, îndeosebi din cauza declinului limbii. Rouart nu scapă aici prilejul şi îl omagiază, după Gary, pe un alt ilustru "apatrid", pe Cioran, cel care observa, siderat, că doar el, "rebut al Balcanilor", se mai interesează de soarta limbii, în timp ce francezii par indiferenţi. Poate că nu e inutil să fac o rapidă trimitere la o faimoasă carte, Eseul despre Franţa al germanului Ernst-Robert Curtius, apărută în 1930. Franţa e Franţa,