Stimate domnule Lucian Raicu,
Svidrigailov a stat şapte ani la ţară şi nu uită mereu să se plîngă sau să se laude cu performanţa asta! Eu am stat treisprezece ani la ţară, deci, aproape dublu!
*
Camera în care-şi petrece ultimele ore Svidrigailov e, ca şi cea a lui Rodea, foarte strîmtă şi tapetată în galben. Hotelul „Adrianopol”. Comandă „viţel şi ceai”!! Totul e meschin nefiresc de meschin. O înscenare!
*
Toate „apariţiile” lui Svidrigailov în faţa lui Rodea au ceva neverosimil, ceva suspect, ca şi cum ar fi vorba de un emisar trimis din cealaltă parte. Sînt trei. Prima. Rodea se trezeşte. „Răsuflă adînc, dar, ciudat, visul parcă tot mai continua: uşa odăii era dată la perete şi în prag se afla un necunoscut care-l privea cu atenţie.” R. închide la loc ochii. „O fi tot vis sau nu?” Urmează o pîndă încordată, de vreo zece minute în care timp Rodea îl urmăreşte printre gene. Cînd, în sfîrşit nemaiputînd îndura tensiunea, Raskolnikov îl întreabă ce vrea şi acesta se recomandă: Arcadi Ivanovici Svidrigailov, primul exclamă: „Svidrigailov? Ce prostie! Nu se poate!” De ce nu se poate? Puteţi să-mi răspundeţi, stimate domn? A doua. E la fel o „apariţie” neaşteptată, de necurat, de duh. O spune însuşi Dosto: „În mijlocul acestui public răsări deodată Svidrigailov.” Ca şi prima dată, Rodion rămîne stupefiat: „Raskolnikov îl privi uimit, neînţelegînd de unde apăruse...” Uluirea lui atinge şi depăşeşte limitele cînd află că acesta ştie tot. A treia. Acum R. îşi dă seama „că de mult avea nevoie de Svidrigailov.” „Dar de ce anume?” Îl caută, dar îl întîlneşte tot într-un mod neaşteptat. „Raskolnikov voi să se întoarcă şi să plece, nedumerit că apucase pe bulevardul X, cînd, într-una din ultimele ferestre ale tractirului, îl zări pe Svidrigailov care şedea cu pipa în gură la o măsuţă în faţ