După Particulele elementare, adică de patru ani încoace, Michel Houellebecq a devenit cel mai discutat scriitor francez contemporan, cu cei mai mulţi duşmani şi cei mai mulţi fani (constituiţi de altfel, în două asociaţii pentru care cotizează, cu adresă web. Ignor adresa Asociaţiei Inamicilor Amicilor lui Michel Houellebecq… Cît despre cealaltă, iat-o: www.houellebecq.info ). Tot el este se pare cel mai citit romancier francez contemporan, de la opincă pînă la vlădică (perdantul Lionel Jospin declara în timpul campaniei electorale a fi fost încîntat să-l descopere). El rămîne cel mai “scandalagiu” personaj al literaturii franceze de început de mileniu. De multe ori gratuite, declaraţille lui stupefiante sunt făcute în primul rînd pentru zgomotul care, într-un Occident de cîteva decenii tot mai tăcut şi sec, reverberează înzecit. Pus la zid şi adulat deopotrivă, alunecînd pe buzele tuturor, scriitorul cu peste un milion de exemplare vîndute din 1998 încoace (asta după ce primul său roman n-avusese, în 1994, decît 10.000), se situează în mod categoric de partea literaturii angajate, grav compromise în secolul recent încheiat, dar singura cu impact public remarcabil.

Există cîteva motive determinante ale succesului său fulminant din ultimii ani. Fiecare dintre ele merită discutat. M-aş opri la trei: lipsa (premeditată sau nu) de interes faţă de experimente de limbaj şi a gustului pentru estetism (“cînd aud pomenit cuvîntul scriitură, ştiu că este momentul să ne destindem puţin şi să mai comandăm o bere” declară el în volumul de luări de poziţie Interventions1), curajul (asumat sau nu) de a exprima tranşant poziţii ideologice şi politice aflate în total contracurent în Franţa contemporană şi, în fine, abordarea unei tematici coagulate în jurul a ceea ce se pretinde a fi omul occidental contemporan: situaţiile revelatoare pentru stadiul “figurii” sale (