E toamnă acum şi e pe moarte, dar în grădina din faţa casei mele a trebăluit cea mai harnică păienjeniţă. A ţesut o pînză supra-etajată, cu multe niveluri, care s-a întins pe ceva mai mult de doi metri jumate, de la sol la crengile unui stejar. Structura devenea pe zi ce trece mai sofisticată şi mai halucinantă. Iar pe măsură ce domeniul său devenea tot mai lung şi mai larg, păienjeniţa devenea tot mai galbenă şi mai sigură pe sine. Alte surate de prin împrejurimi nu au avut astfel de noroc: a fost una cu un start bun, dar proprietatea pe care se fixase nu oferea pînzei adăpost împotriva vîntului, aşa că ţesătura a fost distrusă de o rafală. Şi oricum era prea aproape de pămînt, în raza de acţiune a unei labe de mîţă. Genul acesta de păianjeni se numesc păianjeni-lupi şi, în sălbăticie, în mlaştini, pot creşte cît o nutrie de mari. Îşi devorează masculii, mai puţin cărnoşi, după împerechere. Scriu acum despre arhitecta din grădina mea din mai multe motive: întîi, pentru că pare mult mai interesată de opera sa decît de pradă, deşi, fără îndoială, o atare cursă măiestrit ticluită îi oferă hrană pe săturate. În al doilea rînd, pentru că îşi derulează operaţiunile protejată de oameni, care cosesc cu grijă în jurul ei, admirîndu-i opera. În al treilea rînd, pentru că a fost atît de deşteaptă pentru a-şi alege un loc la adăpost de intemperii, dar suficient de expus privirilor pentru a stîrni mai degrabă admiraţie decît dezgust. Şi în al patrulea rînd, pentru că a avut noroc. S-a instalat pe peluza unui liberal. Măcar de aş avea şi eu norocul ăsta! Sau voi. Singura analogie a acestei lucrări în lumea oamenilor este un habitat pe Internet, pe nume
Blog. Blog-ul este forma de exprimare ideală a unui grafo-ego-maniac. Este un jurnal zilnic, orar sau perpetuu, care aparţine doar scriitorului şi gîndurilor sale. Aceste gînduri sînt aduse la cunoştinţă omenirii ori de
