Zadarul nostru

cel de toate zilele 45 de ani zadarnici în ceea ce priveşte fiinţa noastră. Cum să te eliberezi de aneantizarea, de zădărnicirea fiinţei? Anii de comunism sînt poate explicaţia perfectă pentru preferinţa celor mai mulţi dintre noi pentru nemuncă, pentru muncă în zadar. Dacă nu ne-am pus în ordine propria conştiinţă, propria fiinţă, de unde cheful de muncă? În plus, comunismul, prin însăşi natura lui, preţuia ne-munca (paradoxul vine din aparenta consideraţie arătată de ideologie muncitorului). Mai mult, sîntem ortodocşi, contemplativi, mioritici... Măcar de-am avea curajul de a ne sinucide cu toţii în grup, lăsînd drept unică urmă a trecerii noastre pe acest pămînt ultima ediţie din Libertatea. Preferăm în schimb moartea lentă, iar pînă cînd aceasta se va îndura să vină, ne mai zădărnicim puţin, aşa cum numai noi o ştim. Nici nu ne dăm seama cît de patetici putem fi, atîta timp cît muncim în zadar şi recunoaştem acest lucru (cîţi dintre cititorii Dilemei n-au zîmbit oare dulce-amar văzînd tema propusă de redacţie?), fără însă ca munca noastră să aibă vreo fărîmă de sisifism în ea. Dacă doar am munci în zadar... Problema noastră însă e că trăim în zadar. Un zadar presărat cu manele, asfalt topit şi mesaje de ameninţare la adresa lui Urs Meier. La fel ca şi tuturor celorlalte lucruri care ne marchează existenţa, dăm şi zădărniciei o culoare locală... Ar trebui să citim ceva mai des ceea ce s-a scris despre Gulag, despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, despre Goli Otok, ca să simţim, în singurătatea lecturii măcar, ce este aceea muncă în zadar. Ca să ne dăm seama cît de mult ne afundăm în propria noastră micime. Iar dacă vreunul dintre noi încearcă să iasă din rînd, muncind spre finitudine şi nezădărnicie, atunci facem tot posibilul să reaşezăm lucrurile în matca lor firească. Altfel, nu văd de ce s-ar fi schimbat locaţia faimoasei Catedrale a N