Sentimentul meu este că Festivalul "Enescu" a intrat în propria-i post-istorie. Personalitatea celebrată a devenit un fel de tabu, iar figura-i gînditoare - o emblemă a culturii înalte. Copiii de şcoală nu mai ştiu de Pazvante, dar ştiu de George Enescu (la vederea unui tip de Mercedes mai vechi am auzit deunăzi expresia "E de pe vremea lui George Enescu!"), muzica sa se cîntă - uneori excepţional, alteori catastrofal - de către mari ansambluri şi solişti din străinătate şi din ţară, cărţi se lansează, bancnota de 50.000 lei îi poartă chipul (pe verso cu un fragment muzical din Oedip, dubios ortografiat), studii pe varii probleme privind omul Enescu sau creaţia sa se citesc şi se dezbat în simpozioane, lucrări neterminate sînt repuse pe tapet şi interpretate glorios. George Enescu a devenit popular, poate la fel de popular ca Eminescu.

Public şi publicitate Acest an a fost unul fast pentru Festivalul "Enescu". Deşi calitatea programului şi a protagoniştilor nu a fost superioară celui din 2001, în unele cazuri fiind chiar slabă, concertele ediţiei din acest an - grosso modo - au beneficiat de un public mai consistent, atît calitativ, cît şi cantitativ. La toate concertele, Sala Palatului a fost plină (spre arhiplină), iar la Ateneu s-a stat în picioare, şi asta în fiecare zi. Cum se poate explica acest fenomen? Ne plîngem că românii sînt intoxicaţi cu manele şi Garcea, şi ne închipuim că mititeii, şpriţul şi stadionul sînt ingredientele românului universal. Dar iată, există şi altfel de oameni în această ţară, oameni care umplu în fiecare zi - pînă la refuz - sălile cele mai celebre din Bucureşti. Asta pentru a nu-i mai pune la socoteală pe cei care au urmărit concertele la televizor. Două lucruri m-au făcut optimist. Privind în public, am observat mulţi tineri, şcolari, liceeni şi studenţi. Nu ştiu dacă toţi aveau bilet, căci preţurile au fost destul d